Situația Ariilor Protejate

Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național. De ce oare ar trebui să facă asta? Din foarte multe motive: pentru că este o datorie față de urmași, fiindcă poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru că astfel salvează specii și habitate rare și periclitate, pentru că acesta asigură baza dezvoltării ecoturismului, resursa pentru cercetare și educație ecologică etc.

Dar ce înseamnă acest patrimoniu natural pentru România? Înseamnă extrem de mult, fie doar prin prisma afirmațiilor oficiale bazate pe informațiile conform cărora suntem singura țară din UE care mai are păduri virgine (300.000 ha) și 5 regiuni biogeografice și în care trăiește jumătate din populația de urși, lupi și râși a Europei.

Toți românii știu câte ceva despre ce avem de protejat, măcar prin faptul că le-a plăcut să vadă o pădure de poveste, un râu cristalin, o peșteră interesantă, un peisaj montan, o cascadă zgomotoasă, o floare rară, un animal sălbatic, o pasăre frumos colorată, un pește sărind din apă. Poate că nu toți realizează importanța științifică și valoarea acestora, dar cu siguranță apreciază liniștea și relaxarea în natură, peisajul neantropizat, aerul curat și apa bună de băut.

În toate statele lumii se încearcă protejarea patrimoniului natural național prin desemnarea de arii naturale protejate în care sunt incluse cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural: parcuri naționale, parcuri naturale, rezervații naturale, monumente ale naturii etc. În plus există și arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) și internațional (rezervații ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). În fiecare țară acestea toate alcătuiesc rețeaua națională de arii naturale protejate.

În România această rețea este alcătuita din: 13 parcuri naționale (1,3% din teritoriul țării), 13 parcuri naturale și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării (cea mai mare), toate acestea însemnând 7,8% din teritoriul țării, la care se adaugă siturile Natura 2000 cu care suprafața totală a ariilor naturale protejate se ridică la un pic peste 15% din teritoriu. Puțin în comparație cu alte țări europene și ținând cont de ce exista la noi și ce-a dispărut din acestea. Fundamentarea înființării și administrarea acestora sunt bazate pe aceleași principii, chiar dacă denumirile, scopurile și activitățile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferențele dintre un parc național și unul natural sunt de scop declarat (conservare, protecție a elementelor naturale intacte/ puțin afectate și vizitare în scopuri educative, științifice, recreatative și turistice față de protejare a peisajului natural-antropic) și de constituire (în zone de extravilan, fără activități umane permanente față de zone populate și cu activități umane permanente, inclusiv localități).

Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate au ca element comun implicarea statului prin instituțiile sale, care ține din păcate de voința politică. Din păcate pentru că de multe ori conservarea intră în conflict cu interesele investiționale și de dezvoltare și cu viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au în spate interesele economice. Și când până la urmă se prioritizează conservarea, din păcate este prea târziu, fiindcă dacă lupii mor nu-i mai vezi decât împăiați la muzeu, filme și fotografii. Se realizează importanța unui lucru abea după ce acesta nu mai e. La fel ca în cazul apei și aerului, care fiind încă resurse găsite fără probleme, lumea nu realizează adevărata lor valoare și necesitatea păstrării lor curate.

Paradoxul este că țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pentru protejarea ei să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce are de pierdut sau să nu vrea s-o facă. E și cazul României în care situația alunecă pe o pantă care ne va face să fim la fel ca statele dezvoltate europene, adică bine în multe privințe, dar dezastruos pentru natura pe care-o călcăm în picioare. La noi, din cauza lipsei de voință politică, statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. Spre deosebire de alte țări civilizate (inclusiv multe țări africane care din diferite motive dau mai mare importanță naturii decât dăm noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, inițial dintr-o soluție de moment, care apoi s-a permanentizat, un sistem de încredințare prin contract a administrării/ custodiei ariilor naturale protejate către cine este interesat. Practic se scoate la licitație administrarea valorilor naturale ale țării și cine este interesat (uneori interesul ascuns fiind altul decât conservarea), adică instituție, societate comercială, ONG și chiar perosană fizică poate obține administrarea/ custodia unei arii naturale protejate printr-un contract semnat cu instituția de resort, adică Ministerul Mediului și Pădurilor. Astfel că, instituția care ar trebui să reprezinte statul în asumarea responsabilității administrării rețelei naționale de arii naturale protejate își păstreză doar rolul de supervizare și control și toată responsabilitatea cade în spinarea terților, inclusiv cea financiară. În această situație nu putem vorbi decât de asigurarea unui nivel minim de supraviețuire a administrațiilor și custozilor ariilor naturale protejate, acestea confruntându-se cu probleme grave: lipsa de resurse finaciare și umane, lipsa de experiență, care corelate cu un cadru legislativ lipsit de coerență, lipsa de implicare a autorităților responsabile și creșterea presiunii asupra ariilor naturale protejate, se reflecată în proasta calitate a administrării. Iar aceasta înseamnă exploatări forestiere (legale și ilegale), investiții de infrastructură cu impact distructiv, turism necontrolat, braconaj, pășunat excesiv, lipsa de infrastructură turistică specifică, cariere, lipsa de informare și educație și alte lucruri care nu au ce căuta în arii protejate și care pe lângă că distrug patrimoniul, reduc sau elimină și plăcerea de a merge acolo ca turist.

Prețul pe care ar trebui să-l plătească statul român pentru implicarea în conservare este infim în comparație cu consecințele ireparable ale menținerii situației actuale. Pentru comparație și evidențiere îmi vine în minte un exemplu: un singur parc național mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline și 350 angajați fulltime, în timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor naționale și naturale de la noi nu depășește jumătate din această sumă și toți angajații administrațiilor parcurilor sunt mai puțini de 300, din care puțini au experiență, și aceea câștigată din mers. În schimb când ne-am prezentat reciproc parcurile, românii vorbeau despre urși și lupi, iar ei despre arici și veverițe. De celelalte arii naturale protejate (rezervații și situri natura 2000) nu mai vorbesc, fiindcă situația este și mai rea, multe neavând nici măcar custode/ administrator, iar cele care au sunt administrate exclusiv pe cheltuiala și cu resursele acestora, provenite în special din proiecte punctuale.

Și deși toți străinii din domeniu sau iubitori de natură ne sfătuiesc să nu facem greșelile lor distrugându-ne ce avem mai valoros, adică natura, noi sistematic o călcăm în picioare. Zic noi fiindcă și noi avem aceeași vină ca și politicienii în mâna cărora stă decizia. Fiindca noi i-am pus acolo și decizia lor ar trebui să fie tot în interesul nostru. Și dacă decizia lor nu-i buna e și fiindcă noi nu avem grija să fie așa. Așa că ne scăldăm într-un sistem imperfect prin construcție, care este menținut din interes sau nepăsare și care dacă va fi păstrat în această stare va avea consecințe dezastruoase și ireparabile asupra naturii țării: vom rămâne fără lupi și urși (deja suntem aproape), vom avea doar păduri plantate și antropizate (în câteva zeci de ani după ce vor crește altele în locul celor tăiate), ape cu pește crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu șosele moderne în vârf de munte, pârtii de schi fără zăpadă și telegondole colorate pe care unii le-ar aprecia pentru confort. Iar dacă de mormanele de gunoaie și lipsa de infrastructură turistică specifică vom putea scăpa în timp prin educație și resurse, de celelalte nu se mai poate scăpa și nici cele pierdute nu se mai pot întoarce. Și situația e similara în ceea ce privește patrimoniul cultural, în special cel intangibil, prin distrugerea și pierderea tradițiilor, obiceiurilor și ocupațiilor strămoșești.

De fel sunt un om optimist, însă sunt convins că dacă lucrurile nu se schimbă curând, vom avea aceași soartă ca țările care acum ne invidiază pentru valorile naturale, și asta numai din vina noastră.

Aceasta este o părere personala exprimată pe baza experienței din ultimii 10 ani în domeniu, timp în care am fost și sunt implicat în procesele de desemnare, acordare a administrării, administrare a ariilor naturale protejate și am participat la numeroase proiecte de conservare a biodiversității și geodiversității, ecoturism, educație ecologică, informare-conștientizare în și pentru ariile naturale protejate.

Dacă până acum am încercat să creionez cât mai simplu contextul ariilor naturale protejate din România, o să încerc mai departe să intru mai în amănunt cu informații despre modul lor de administrare.

La ora actuală, din punct de vedere al administrării, există în România 3 categorii de arii naturale protejate: care au administrație, care au custode și care nu au decât statut oficial de arie naturală protejată. Cele din urmă sunt doar în grija autorităților de mediu, la nivel mai mult teoretic, pentru că la sesiunile de atribuire în administrare/ custodie (un fel de licitații) nu le-a dorit nimeni și deci Ministerul Mediului și Pădurilor nu a reușit să găsească pe cineva care să se ocupe de ele. În majoritatea acestora dacă intri nu ai nici măcar de unde să știi că ești într-o arie protejată.

Pentru celelalte ministerul stabilește pe baza unor anumite criterii, printre care suprafața este cel mai important, dacă este nevoie de administrație sau custode. Astfel că, administrație au doar Rezervația Deltei Dunării (singura arie naturală protejată cu buget acordat de autoritatea responsabilă și în subordonarea directă a acesteia), parcurile naționale, parcurile naturale, geoparcurile și siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regulă peste 50.000 hectare). Custodia și administrația se obțin în urma câștigării unei licitații, organizată de două ori pe an. În urma evaluării ofertelor (la nivel național pentru administrații și la nivel regional pentru custozi) depuse de cei interesați, se încredințează administrarea/ custodia celui care obține cel mai mare punctaj. Oferta conține mai multe capitole printre care cea mai mare importanță o au propunerea unui plan de acțiune și a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractul pe care administratorul/ custodele îl semnează cu Ministerul Mediului și Pădurilor, deci există obligativitatea ducerii lor la îndeplinire. Custodia se acordă pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, după care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoană fizică interesată dar și orice entitate juridică interesată, administrator numai o entitate juridică. Pe lângă îndeplinirea planului de acțiune propus și alocarea resurselor necesare, custodele și administratorul au și alte obligații, dintre care cele mai importante pentru aria protejată sunt întocmirea regulamentului și planului de management ale acesteia. Administratorul are în plus și obligațiile de a înființa structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a pune la dispoziție sediu administrației și dotări pentru acestea, mijloace auto de teren și alte cheltuieli administrative. Atât custodele cât și administratorul se obligă practic prin contract să-și pună interesul, munca și banii în folosul ariei naturale respective, având toată răspunderea de partea sa și doar dreptul de fi controlat de către autoritățile statului care vin în control să vadă dacă-și îndeplinește aceste obligații.

Până la ora actuală au fost mai multe sesiuni de acordare în custodie și administrare a ariilor naturale protejate. Există custozi de la persone fizice și organizații neguvernamentale până la societăți comerciale, unități de învățământ, muzee și instituții ale statului. Paleta de instituții implicate în administrare este deasemenea la fel de largă: Regia Națională a Pădurilor Romsilva (22 parcuri naționale și naturale), consilii județene (un parc național – Ceahlău și un geoparc – Platoul Mehedinți), Universitatea București (Geoparcul Hațeg), organizații neguvernamentale (situri Natura 2000: Parâng, Țarcu, rezervații etc.). La acestea se adaugă instituția statului Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării. Este clar că cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de plătit salarii, chirii, clădiri, mașini etc.

Instrumentele prin care se administrează ariile naturale protejate sunt regulamentul și planul de management. Ambele trebuiesc realizate de către custode/ administrator prin consultarea tuturor factorilor interesați și aprobate de către instituțiile statului (Academia Română și Ministerul Mediului și Pădurilor). În cadrul parcurilor naționale și naturale, administratorii au obligația de a înfința și asigura resursele necesare funcționării Consiliului Consultativ (alcătuit din toți factorii interesați: proprietari de teren, administratori de teren, autorități județene și locale, instituții interesate, școli, mănăstiri, organizații neguvernamentale etc.) și a Consiliului Științific (cu rol de supervizare științifică, format din persoane competente în domeniile de interes ale ariei naturale protejate). În acest caz regulamentul și planul de management sunt întocmite prin consultarea și cu avizul celor două consilii.

Aceste două documente sunt practic detalierea planului de acțiune propus la preluarea ariei protejate și constituie instrumentul prin care se stabilesc starea actuală, obiectivele, scopurile, mijloacele și resursele necesare implementării și urmăririi realizării măsurilor de conservare pentru perioade de câte 5 ani. Toate acestea sunt stabilite în conformitate cu legislația în vigoare, atât din domeniului ariilor naturale protejate cât și din domenii conexe: silvicultură, construcții, vânătoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuiesc aprobate de către instituția responsabilă, adică Ministerul Mediului și Pădurilor, astfel devenind documente cu statut de act normativ, obligatorii pentru toți. În România avem doar câteva cazuri de planuri de management care să fi ajuns în acest stadiu final, așa că majoritatea covârșitoare încă nu au putere de reglementare, fiind doar instrumente de lucru ale administratorilor/ custozilor.

Aceasta este în linii mari situația actuală și o să încerc mai departe să trec de la teorie la practică, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confruntă ariile naturale protejate și cei care încearcă să le administreze, ca o consecință directă a situației existente. Contextul în care există ariile naturale protejate din România determină direct calitatea administrării acestora. Contextul general se rezumă la lipsa de voință politică și neimplicarea directă a statului în administrarea ariilor naturale protejate.
Ca o consecință directă a acestora rezultă cadrul legislativ și administrativ din domeniu, în limitele cărora administratorii și custozii își desfășoară activitatea. Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numită “Legea nr. 49/2011 pentru aprobarea ordonanței de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice”. Ca să rezulte ultima modificare (au fost câteva modificări importante în timp) au trebuit să treacă aproape 4 ani și asta spune multe despre interesul clasei politice pentru această lege. Luată în ansamblu, această lege asigură o parte din pârghiile necesare bunei administrări, însă are și carențe, unele chiar mari, cum ar fi faptul că înființarea unei arii naturale protejate, deși este fundamentată pe criterii științifice, nu se poate face fără avizul consiliilor locale/ județene, care nu numai că nu au competențe științifice, dar de multe ori au și cu totul alte interese. Sau că legea permite realizarea exploatărilor forestiere, exploatarea resurselor minerale și lucrări de construcții/ investiții inclusiv în parcurile naționale (acestea sunt zonate în 4 zone funcționale, în funcție de restricțiile impuse, în două dintre acestea fiind premise exploatări forestiere iar în una cariere/ mine și construcții/ investiții).

Însă cele mai multe probleme apar la intersecția prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindcă și alte legi cadru au aplicabilitate pe același teritoriu. Un exemplu este legea cadru din domeniul silvic: Codul Silvic. Deși în legea ariilor protejate se stipulează că amenajamentele silvice (documentele legale în baza cărora autoritatea aprobă exploatările silvice pe perioade de 10 ani) trebuiesc modificate în conformaitate cu prevederile planurilor de management, în legea silvică prevederea este inversă: planurile de management se vor adapta după amenajamentele silvice. Astfel că problema exploatărilor forestiere legale din ariile naturale protejate, deși este ca pondere cea care are cel mai mare impact asupra acestora, rămâne la interpretarea autorităților care decid într-un sens sau altul, de cele mai multe ori în favoarea permiterii exploatărilor. Și astfel de lucruri există și pentru celelalte domenii, ca să nu mai vorbim despre desele și repetatele încercări de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vânătorii. În 2008 aleșii țării au votat cu unanimitate de voturi (în două rânduri) o modificare a acestei legi, în care au încercat să introducă o prevedere pentru permiterea vânătorii în parcurile naționale. Numai după o campanie împotriva acestei prevederi, cu sprijin obținut inclusiv de la instituțiile internaționale, s-a reușit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai încercat și în alte rânduri și cu siguranță vor mai încerca.

Această bâlbâială este datorată lipsei de coerență și viziune a celor care ne conduc. Dacă ne aruncăm ochii peste documentele strategice pe care se bazează dezvoltarea țării, o să vedem că deși avem o strategie națională pentru conservarea biodiversității, alta de ecoturim și altele asemănătoare, acestea intra în contradicție, flagrantă uneori, cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu există nici un fel de corelare între acestea și nici vorbă de o prioritizare a lor. Deși actualul brand turistic de țară este cu trimitere către valorile naturale, mergem pe aceeași linie conform căreia ne lăudăm fără să facem nimic pentru obiectul laudei. Cadrul administrativ, adică instituțiile statului puse în slujba naturii, este în același ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit să existe o instituție națională care să asigure administrarea directă și coordonarea administrării ariilor naturale protejate. Așa că în urmă cu câțiva ani, după ani de zile de tărăgăneli s-a înființat Agenția Naționala pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat însă să și funcționeze, fiindcă după doar câteva luni de la decizia de înființare Guvernul a luat decizia desființării acesteia pentru economii la bugetul de stat. Atribuțiile acesteia sunt acum în mâna unei direcții din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor.

Instituțiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor (Agenția Naționala pentru Protecția Mediului și agențiile județene ale acesteia și Garda Națională de Mediu și comisariatele județene ale acesteia) au și ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control și sprijin la cerere mai există din partea Inspectoratelor de Regim Silvic și Vânătoare, Jandarmeriei, Poliției, Salvamontului. Dar care este capacitatea reală a acestor multe compartimente ale instituțiilor implicate? Mă refer aici la resursele umane implicate, fiindcă la urma urmei oamenii fac instituțiile. Este extrem de redusă. Direcția Biodiversității din cadrul MMP are mai puțin de 10 angajați, angajații APM și GNM sunt câte 1-2 în fiecare județ. Direct proporțional cu interesul statului și voința politică pentru acest domeniu.

Înmulțind numărul de județe cu numărul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Dacă-i mai adăugăm pe angajații administrațiilor deja înființate (ARBDD cu peste 150 angajați, 25 parcuri naționale, naturale și geoparcuri mai vechi cu un personal care variaza între 10 și 25 angajați + câteva administrații de situri Natura 2000 mai noi care au doar câte 1-5 angajați), ajungem la un total în jur de 700 oameni. Extrem de puțin în condițiile în care aceștia au în grijă peste 15% din teritoriul țării, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural național.

Restul, în special custodia ariilor protejate mai mici, este asigurat pe baza de voluntariat, fără personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, însă nu poate asigura decât rezolvarea punctuală a unor probleme, nu însă și rezolvarea problemelor de natură administrativă. Pe lângă insuficiența personalului în domeniu există și alte probleme majore de resurse umane. În primul rând faptul că recrutarea personalului se face la atitudinea și după regulile administratorului, aceasta nu se face întotdeauna pe criterii de competență și pregătire, în linie cu politica de recrutare și angajare a instituțiilor statului.

Nu există încă un cadru unde să fie pregătiți cei care doresc să lucreze în domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie și Geofizică și cursuri organizate fără periodicitate de către unele instituții și organizații. Toți cei care au putut și au vrut și-au câștigat experiența din mers, de cele mai multe ori insuficientă pentru a atinge nevoile de performanță cerute de fișa postului. Există și fluctuații mari de personal, oamenii pregătiți de multe ori pleacă. În plus, personalul administrațiilor este stabilit de către autoritate prin actul de constituire și asumat de către administrator, însă de multe ori nu cuprinde toate funcțiile necesare bunei funcționări a administrației. Personalul unei administrații de parc este compus mai în toate cazurile din director și biolog, ambii făcând parte și din consiliul științific, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relații cu comunitățile, educație ecologică și turism, un șef al pazei și un corp de rangeri (4-18 oameni, în funcție de suprafața parcului). Aceștia trebuie să se descurce cum pot în așa fel încât sa acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative și organizatorice, probleme juridice, întocmire documente strategice și rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate și activități, patrulări și control, educație ecologică, informare și conștientizare, coordonare activități de cercetare și științifice, turism (amenjare și întreținere infrastructură, monitorizare), scriere și implementare proiecte, relații publice și comunicare cu comunitățile locale, autoritățile și vizitatorii etc. Practic este imposibil să le faci pe toate așa că în cele mai bune cazuri se face o prioritizare de unde se aleg câteva domenii, în rest administrația fiind mai mult o instituție reactivă, care acționează în urma unor motivații externe, în loc să fie una proactivă.

Motivația financiară este inexistentă, un ranger având un salariu net de sub 1000 lei. De multe ori și echipamentul folosit este compărat din proprii bani, ba chiar și combustibilul pentru a deplasa mașinile. Cunosc mulți oameni competenți și dedicați în rândul administrațiilor, custozilor, instituțiilor centrale și județene ale statului care au făcut și fac o treabă bună și m-am tot întrebat ce-i face să continue să se zbată în aceste condiții. Răspunsul e simplu: altă motivație, mult mai puternică decât celelalte și decât piedicile întâlnite, cum ar fi dorința de schimbare în bine, dragostea de natură, interesul științific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca să poată trăi decent, toți trebuie însă să aibă și alte activități colaterale, care le limitează timpul și performanța. Însă din păcate această categorie a ajuns să fie minoritară și de multe ori pe lângă neajunsurile de mai sus intervin și altele, inclusiv demotivarea de către colegi și lipsa de suport din partea celor care-ar trebui să-i sprijine, inclusiv reprezentanții autorităților. Cu toate astea, această mână de oameni a reușit până în prezent să mențina o stare cât de cât favorabilă naturii, însă ținând cont că sprijinul și resursele scad, în timp ce presiunile și interesele contrare cresc, nu se știe cât va mai putea fi menținută situația.

Deficiențele de sistem, lipsa de coerență a actelor normative, incapacitatea instituțiilor responsabile și insuficiența resurselor alocate administrării ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confruntă, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care încet-încet erodează calitatea și cantitatea patrimoniului natural cu care încă ne putem mândri. La ora actuală, acolo unde se face câte ceva, fiindcă sunt înca multe arii naturale protejate care nici măcar nu au custode sau administrator, lucrurile bune sunt punctuale, de cele mai multe ori rezultate directe ale unor proiecte implemnetate de către administratori și custozi. În ceea ce privește procesul efectiv de administrare, la ora aceasta, acesta este aproape 100% unul reactiv, în loc să fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decât capacitatea de a încerca să facă ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea târziu. Astfel se trateaza efectele și nu cauzele și în acest fel situația nu are cum să se îmbunătățească.

Care sunt însă principalele probleme cu care se confrunta la ora actuală ariile naturale protejate? Cred că toată lumea le sesizează fie și doar prin impactul vizual generat, la o simplă ieșire printr-o zonă protejata:
– exploatările forestiere, atât cele ilegale, dar mai ales cele legale;
– construcțiile și investițiile de orice fel: drumuri, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc;
– pășunatul intensiv;
– vânătoarea și pescuitul necontrolate;
– activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor;
– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt în continuă creștere și au în comun două lucruri: goana și pofta crescândă a oamenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vânătoare la ciuperci, de la potențial investițional la construcția unei mănăstiri, de la dorința de relaxare la cea de adrenalină) și degradarea naturii. Să le iau pe rând încercând să creionez situația fiecareiă dintre acestea:

1. Exploatările forestiere, prin impactul lor asupra conservării biodiversității și peisajului, după părerea mea ar trebui eliminate total cel puțin din parcurile naționale (doar 1,3% din teritoriu), dacă nu din toate ariile naturale protejate. Aici habitatele și speciile fiind în stare de echilibru, ar trebui ca natura să fie lăsată să-și regleze singură ciclurile vieții. Dar la noi legislația permite exploatarea forestieră aproape fără restricții, inclusiv în parcurile naționale. Doar zonele de protecție strictă și cele de protecție integrală sunt exceptate, însă și aici pot să apară derogări în anumite cazuri (calamități naturale, atacuri ale dăunătorilor). Astfel că administratorul/ custodele nu are altceva de făcut decât să dea aviz lucrărilor silvice prevăzute în amenajamentele silvice (documentele întocmite o dată la 10 ani pe baza cărora li se aprobă cantitățile, suprafețele și zonele de unde se taie). Acestea sunt realizate exclusiv pe criterii economice, fără a ține cont de conservare, pădurile fiind tratate în același fel în ariile protejate, cât și în afara lor. Așa că, cei care sunt puși să păstreze patrimoniul natural sunt legați de mâini în fața hotărârilor autorităților silvice și rămân doar cu posibilitatea de a controla și sancționa modul în care aceste exploatări forestiere sunt realizate (marcare și punere în valoare, drumuri, rampe, tehnologie, deșeuri, curățire parchet etc.). Astfel pădurea se duce cu acte în regulă. Și nu cred că mai există încă zonă din țara asta care să nu fie lovită de impactul negativ al exploatărilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toată lumea vorbește despre tăierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezintă foarte puțin în cantitatea de lemn tăiată, rezultatul final fiind același. Tăierile ilegale au avut un vârf imediat după retrocedare, în special în zonele cu proprietăți private fragmentate, greu de controlat, acum problema e pe cale de dispariție fiindcă nu prea mai este de tăiat. Părerea mea este că ar trebui să ne concentrăm pe salvarea și protejarea acelor păduri care chiar au valoare de conservare ridicată, adică pădurile în care încă nu s-a umblat, fiindcă România e singura țară din UE care mai are așa ceva. Și asta se poate face prin interzicerea tăierilor în ariile protejate și includerea pădurilor de acest gen care încă nu au statut de protecție în arii naturale protejate. Aici e adevărata valoare care tinde să fie pierdută definitiv, în rest trebuie gândită exploatarea în chip rațional și durabil pe termen lung. Totul trebuie însoțit de educarea și responsabilizarea proprietarilor și administratorilor și compensarea pierderilor economice către aceștia. Părerea mea este că pădurea trebuie privită mai mult decât o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse și trebuie tratată ca atare. Fiindcă dacă un proprietar își ia lemnul din pădure îmi ia și mie dreptul la un mediu sănătos, care este și el garantat prin Constituție, la fel ca și cel de proprietate.

2. Construcțiile și investițiile, indiferent de ce fel sunt acestea au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Și o potecă nouă trasată printr-o pădure sau pajiște are impact direct prin amenajările și mentenanța făcute și indirect prin presiunea impusă de vizitatorii acesteia. În jurul unei cabane se creează automat o zonă de excludere a vieții sălbatice. Ca să nu mai vorbim de investițiile majore gen cariere, șosele, pârtii de schi și instalații de transport pe cablu. Toate își au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui să ferim ariile naturale protejate de așa ceva și să ne limităm a investi în restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cele mai pretabile ca destinații ecoturistice, cu infrastructură specifică, minimă ca impact, investițiile de anvergură putându-se dezvolta în zonele limitrofe. Astfel, ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltării durabile locale, aducând dublu beneficiu, atât în conservarea zonei, cât și în dezvoltarea economică a acesteia. Nimeni dintre decidenți nu înțelege sau nu vrea să o facă, că nici măcar nu vor dura aceste investiții, în timp presiunea crescândă degradând zona care constituie magnetul-scop al investiției. Iarăși nu cred că mai există vreo arie naturală protejată din țară în care să nu fie deja construit, în curs sau planificată vreo măreață investiție: carieră, șosea, mănăstire, hotel, pensiune, hidrocentrală, parc de eoliene, pârtie de schi, telegondolă etc. Nu zic că acestea nu ne trebuiesc, întreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare în restul 85% din teritoriu?

3. Pășunatul intensiv este o problemă în unele zone, însă cu tendința de scădere prin diminuarea numărului de animale ale comunităților locale. Aici trebuie un control în ceea ce privește locurile de amenajare a stânilor, locurile permise pentru pășunat, numărul de animale, specia, rotația turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine dacă se pășunează necontrolat fiindcă se distrug pajiștile, se distrug lăstarii din pădure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici dacă se elimină pășunatul, fiindcă e ocupație tradițională, are potențial ecoturistic și fiind practicată de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi ținute sub control prin pășunat. Oamenii și ocupațiile lor tradiționale au dat întotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar că ar trebui susținuți și ajutați să depășească stadiul de supraviețuitor prin subzistență și să treacă la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

4. Vânătoarea și pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea și dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat în cap unor vânători decidenți că fără intervenția lor s-ar dezechilibra lanțul trofic și ideea asta tâmpită face ca în continuare să fie aprobate planuri de recoltă, inclusiv în ariile naturale protejate (cu excepția parcurilor naționale și zonelor de protecție strictă din parcurile naturale). La fel ca în cazul pădurilor virgine care nu au nevoie de drujbă și silvicultor ca să supraviețuiască, nici habitatele naturale nu au nevoie de pușcă și posesorul ei ca să supraviețuiască. Ba mai mult nu cred că vânătorii au ce căuta acolo. Întreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic și vânătoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care țin pușca din partea opusă țevii, în vederea atârnării animalului pe perete. Fondurile de vânătoare se suprapun și pe teritoriul ariilor naturale protejate și administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiți ca viziune așa cum este diferită fauna de vânat, așa cum îi zic vânătorii, oricât și oricum ne-ar spune lozinca lor tâmpită “Ocrotiți vânatul!”. Pescuitul necontrolat poate deasemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

5. Culegerea din natură a resurselor disponibile, în special a fructelor, ciupercilor și plantelor medicinale s-a făcut și se face dintotdeauna. Impactul major apare atunci când aceasta se face la scară industrială. În ultimii ani în diferite zone montane ale țării apar adevărate tabere de nomazi culegători, cu mii de oameni care se năpustesc și se împrăștie zilnic prin păduri și pajiști și rad tot în cale, ca un nor de lăcuste. Pe lângă că le lasă pe animale fără hrană, le și hăituiesc o vară întreagă lipsindu-le de liniștea necesară. Iar apoi ne mirăm de ce vine ursul la tomberon, fără să ne punem prea des problema că noi l-am alungat de la casa lui. Dacă mai punem la socoteală că unele specii vizate sunt rare și protejate, situația devine și mai gravă. Am văzut de mai multe ori promovat inclusiv în presă jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. în care sărbătorim speciile făcându-le praf, am întâlnit culegători trimiși de florării să culeagă/ dezrădăcineze primăvara ghiocei, am găsit un nemernic cu peste 100 kg rădăcină de ghințură galbenă, vânzători de buchete de flori de colț, hoți de fosile și speleoteme, culegători de flori de soc cărora li se aprobase tăierea cu drujba a arbuștilor, molizi cu vârfurile tăiate ca să li se culeagă perele de brad, tufe de rhododendron jumulite și altele. Toți nemernicii ăștia care-ar trebui să înfunde pușcăria după mine, umblă liberi și fără frică peste tot prin țara asta.

6. Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi în ultimii ani, ca urmare a largului acces în special la mijloace de transport și promovării. Toți știm că grătarul e sport național în România și că tot românul după părerea lui are dreptul să meargă oricând, oricum și oriunde și să facă ce vrea, fără să fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman în natură iarăși le știm cu toții. Mulți străini vin în România tocmai fiindcă aici găsesc libertatea ce lipsește în altă parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul și face focul aproape oriunde. Din păcate mulți dintre aceștia și alături de ei și mulți români înțeleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Și astfel vedem la tot pasul mașini 4×4, motociclete enduro și ATV și mai ales urmele lăsate de ele pe trasee sau în afara lor, găsim refugii și cabane unde se dau adevărate petreceri, mormane de gunoaie, gălăgie și fel de fel de distrugeri și inscripții. Mersul în natură ar trebui să fie un drept al tuturor dar și o obligație. În ceea ce privește ariile naturale protejate, această obligație este cu atât mai mare cu cât valoarea zonelor este mai ridicată. Ideal ar fi ca accesul motorizat să fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intră să fie responsabili și să respecte regulile zonei, iar cei care le încalcă să poată fi pedepsiți aspru. Situația este departe de a fi așa din foarte multe cauze. Doar când vor trece atât autoritățile cât și vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potențial de investiții în turism de masă, grătar și facere de cap, la a le privi ca pe niște destinații ecoturistice, o să reușim să schimbăm ceva.

Toate aceste presiuni în creștere dar și altele, puse împreună cu constrângerile, limitările și lipsurile sistemului, legislației și celor care se ocupă de gestionarea patrimoniului natural nu vor duce decât la fragmentarea habitatelor naturale, dispariția sau degradarea iremediabilă a unor habitate și populații faunistice/ florisice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea târziu să regretăm, fiindcă nu mai putem aduce înapoi ce s-a pierdut și ne vom trezi că am rămas doar cu o formă fără conținut, adică cu infrastructură modernă și dorință de relaxare, dar fără locul în care să beneficiem de ele. Asta fac în momentul de față tot mai temeinic autoritățile, iar noi nu facem altceva decât să acceptăm situația.

Florin Stoican

Președinte Asociația Kogayon, Costești-Vâlcea

Email: office@kogayon.ro

Web: www.kogayon.ro

Pentru a vă înscrie pe lista de discuții Conservarea Biodiversității puteți accesa:

http://tech.groups.yahoo.com/group/conservarea_biodiversitatii/

Vă mulțumim pentru share!

conservareabiodiversitatii@yahoo.com

© Florin Stoican, Asociația Kogayon, Alianţa pentru Conservarea Biodiversităţii

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Situația Ariilor Protejate

  1. Pingback: AMPRENTE SI AMINTIRI(20) | imaginecontinua

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s