Ecologismul holistic şi reabilitarea conştiinţei globale

Ideologiile au avut un rulaj spectaculos pe parcursul secolului XX şi continuă în secolul XXI. Cea mai uşoară meserie este cea a analiştilor de tot felul, care s-au specializat în vorbe goale. Poate şi noi, deşi ancoraţi în prezumţia de bună credinţă, facem la fel şi inducem în comunităţi, în lume, o avalanşă a exceselor subiectivist-globaliste. Ne focalizăm discuţiile pe lipsa solidarităţii globale, pe deplângerea ignoranţei generalizate – pericolul zilelor noastre, pe analiza demagogiilor instituţionalizate, pe identificarea diferitelor constrângeri modern – „discrete”, fără să ţinem cont că lumea actuală are nevoie de raţiune, moralitate structurală şi proiecte/idei „palpabile”.

Mi-am propus să scriu despre dezvoltarea durabilă şi am încercat să pornesc de la o mică schiţă. Sunt un … realist, în educaţie şi existenţă. Am analizat conceptul, am studiat frânturi din literatura de specialitate recentă şi am încercat să privesc acest concept detaşat, fără să accept implicaţiile/ intruziunile formale. Nu sunt un adept al modernismului cu orice preţ, al adaptării la conceptele la zi, încerc să identific provocările fără a simula că accept aberaţiile pseudo-specialiştilor. Există destui actori vocali ce-şi câştigă pâinea din manipularea conceptelor, fie că se numesc maeştri, consultanţi sau leader-i (perverşi) ai obscurelor structuri up-gradate de mişcările insinuate la baza democraţiei. Ne dorim modele, ne dorim eroi dar noi zburdăm liberi între formule lejere, care nu implică analiza profundă, pentru că tendinţa discursului este superficială, fără a chestiona macro-conceptele dezvoltării.

Mă-ntreb, fără conotaţii subversive, ce (ar putea) aduce bun în viaţa oamenilor simpli, dezvoltarea durabilă. Există standarde de bune practici (un instrument ultra-nominalizat), norme, matrici absolutiste şi indicatori care pot fi comasate într-o teorie unitară, dar, până la a găsi acel „modus vivendi” universal e o cale uriaşă, infinită, ce poate nu va fi niciodată parcursă.

Am pornit, sceptic, demersul socio – cultural, dar fără idei preconcepute. Am decis să ”interoghez” omul simplu, să opresc pe stradă cetăţeanul blazat, neimplicat, normal, neconstrâns de ideologii cosmetizate, dar agresat continuu de părerile docte ale marilor iluminişti ai bunăstării omenirii. Nu sunt actorul, a se citi stakeholder-ul, vizat de marile structuri ce veghează bunăstarea omenirii, dar, iubindu-l pe G. Orwell, am încercat să mă adaptez nevoilor progresului controlat, aşa că, nesilit de nimeni, am „oprit” din drumul lor banal, prieteni, cunoscuţi, trecători, anonimi, pentru a-i ajuta şi a mă ajuta să pătrundem în „mecanismul” profetic al DD (dezvoltării durabile). Deschid o paranteză abruptă, ştiu că mulţi nu mă înţelegeţi, dar nu am văzut, spre exemplu, la Baden-Baden, nicio abordare neconsumeristă, care să justifice teoria multi-globalistă a dezvoltării sustenabile. Niciun teoretician, specialist – consultant, n-o să înţeleagă trăirile „mulţimii”, ale oamenilor de jos, ale celor nevizibili, care preferă să aducă 2 (două) pâini bine coapte familiei si nu un cozonac bio promovat de multe reclame „capitaliste” sau de ce nu, „ecologiste”.

Am vizat strada, am vizat organizaţiile neo sau pro civice şi am derapat, poate, în subiectivism. Iată, cu ce m-am confruntat!

Am ajuns din întâmplare la Spitalul Municipal, un oarecare spital, şi am constatat că nu pot privi în ochi „nebunii” comunităţii. Nu e o mare aventură să ne asumăm dezvoltarea durabilă, dar nicio soluţie unic salvatoare în contextul asaltului informaţional. Exegeţii conceptului ar trebui să ştie să şi piardă în disputa cu futurologii, nu sunt în mod special favoriţi, de aceea eu cred, că nu pot să dea verdicte cei care mustesc doar a… teorie.

Discut cu un medic psihiatru. „Dezvoltarea durabilă, îmi spune, constă în asumarea unui sens rezonabil, în existenţa fiecărei generaţii.” Simplu, pentru un intelectual idealist, dar, oare, cei care nu au timp de introspecţie şi meditaţie (şi sunt tare mulţi!) ce gândesc?…

Sunt român, sunt liber-profesionist, sunt miop, dar ştiu că sunt minoritar în Europa re-organizată de coloşii economici conducători, şi totuşi, voi încerca să vă fac să vă priviţi, trecutul, poate prezentul, printr-un ciob al diversităţii. Vă pasă de dezvoltarea durabilă (ce minunat!), păi, vă rog să acţionaţi.

Parcurg străzile unui orăşel insignifiant din nordul României (mulţi nu ştiu unde se află această ţară, ca şi multe altele de altfel… şi-atunci despre ce vorbim?… în ce credem?…) şi încerc să înţeleg secolul XXI.

Opresc un tânăr ce mi se pare dezgheţat, curăţel… Zâmbesc, mă prezint şi-l abordez prieteneşte „Salut! Lucrez la un articol despre dezvoltarea durabilă. Ai putea să defineşti acest concept – dezvoltare durabilă sau sustenabilă – foarte modern şi adoptat tacit de întreaga clasă elitisto-politica mondială?” (Mă adresez unui tânăr de aproximativ 23 – 24 de ani, ce poate avea, bănuiesc, şi un job rezonabil.) Mă priveşte tâmp, dă din cap inteligent, îmi întoarce spatele şi reuşesc să aud strecurat scârbit – la adresa mea – răspunsul „adecvat”…”La dracu cu voi”!

Nu ştiu ce să cred, am impresia că sunt abandonat în mijlocul deşertului, pustiului, fără puncte de reper şi nu pot merge mai departe. Să abandonez?… nici vorbă! Continui cu experimentul meu.

Sunt nehotărât, dar opresc totuşi o femeie frumoasa, să aibă vreo 40 de ani, ţinută adecvată, vestimentaţie onorabilă, nesofisticată şi intru în discuţia preambul – colaterală. După ce înţelege subiectul, adoptă o mină „neutră” şi mă izbeşte cu răspunsul necosmetizat: „Sunt profesoară, divorţată, am 1100 lei salariu si sunt singură. Evident că am voluntarizat de nenumărate ori pentru a-mi umple golul disperării şi punctajul la dosarul de evaluare profesională, dar, nu am aşteptat nimic de la comunitate. Nu cred că azi, noi, cei mulţi, putem pretinde ceva. Dirijorul nu este de-al nostru, dar eu, ca un anonim soldat, cer toleranţă maximă. Nu vreau foarte mult, vreau ce-i al meu, vreau să fiu ascultată! Cine mă ascultă? Dezvoltarea durabilă îmi poate aduce, poate, un premiu de consolare? Nu cred că există aşa ceva pentru omul obişnuit!”

De acord şi merg mai departe. Nişte fete, liceene, fără discuţie, după timbrul vocal, blochează trotuarul, iar eu cu tupeu, îndrăznesc să le întreb ce le spune… dezvoltarea sustenabilă! Râd, chicotesc, şi mă împresoară ostentativ. „Dom’le, ne crezi proaste?! Asta facem la educaţie civică. Discutăm despre viitorul urmaşilor. Să fie sănătoşi! Noi acuma vrem distracţie şi timp liber. Ce vor face urmaşii noştri nu ne pasă că sunt destui trăzniţi ce s-or gândi la ei. Asta-i bună! Nu avem destule probleme la şcoală, în familie?” Nu ştiu ce să cred. Privesc strada şi mă-ntreb ce visează… mulţimea.

Mă gândesc – nu întâmplător – la Keynes, J.M., de care tinerii ar trebui să fi auzit şi sunt convins că multora nu le spune nimic acest nume. Şi, hazlie situaţie, trebuie să mai încerc să descopar specificul local.

Un bărbat vânjos, semi-ţăran, semi-orăşan, etalându-şi ţanţoş pălăria „locală”, purtând relaxat o drujbă sub braţ, catadicseşte să se oprească din mersul ferm şi să-mi arunce o privire severă. „Ce dezvoltare vrei, mă? Ştii cât se fură în lumea asta? Ce, io-s mai prost? Se îmbogăţesc tot felul de ştabi şi eu să mă gândesc la alţii? Ai văzut vilele pe care le au jmecherii? Eu stau cu chirie la bloc, îs paznic noaptea, ziua tai lemne pentru doi lei pe unde apuc şi mă cert des cu nevastă-mea. A cui dezvoltare s-o protejăm?” Şi omul meu trece grăbit mai departe.

În zona de joacă a parcului din oraşul nostru un grup de copii strivesc disperaţi echipamentele de joacă. Pe ei nu-i pot întreba nimic. Au aproximativ 13-14 ani şi nu sunt satisfăcuţi de variantele clasice de… entertainment.

Un pensionar impenetrabil priveşte în gol. Nu-i pasă ca îl incomodez în mişcare. Mă ocoleşte cu dispreţ şi îşi leagănă plasa semigoală cu ostentaţie. „Lasă-mă-n pace! Nu ştiu. Nu mă interesează! Dom’le, ştii că nu mi-am scos încă medicamentele pe luna asta?”

            Am noroc să întâlnesc şi-un membru al elitei funcţionăreşti locale, pe care-l cunosc foarte bine şi care îmi aplică o corecţie prietenească: „Îţi iroseşti timpul, prietene! Ha, ha! Păi astea-s – şi vor fi întotdeauna – perdelele de fum ale politicienilor. Teorii pentru linistea lor şi justificarea traumelor sociale. Am trecut prin comunism, social democraţie, liberalism. Unde naiba s-a aflat omul simplu în toate sistemele? Cum pot fi eu moderat când pe ceilalţi nu-i doare nici în cot de bun-simţ vis a vis de natură şi planetă?”…

            Abandonez ancheta – experiment. Ce-i de făcut cu poporul anonim?….

 

Dezvoltarea durabilă implică educaţie. Ce să le spunem oamenilor care nu şi-au plătit restanţele la întreţinere sau care n-au achitat nota de plată curent? Să renunţe la jobul de la fabrica de prelucrare a lemnului?! Să le citez din marii specialişti ecologişti? Unii dintre ei sunt aproape muritori de foame. Cine-i va învăţa despre dezvoltarea individuală durabilă? Politicienii – cameleoni?!

De fapt, făcând abstracţie de neimplicarea cetăţeanului obişnuit în temele mari, strategice, ale problematicii progresului global, se pare că teoria elitistă a DD se transformă în dramă. Drama dezvoltării durabile?!… Drama bogatului care a obţinut profitul maxim şi nu este înţeles de compatrioţii pentru care nu găseşte resurse „excedentare” caritabile şi drama săracului ce este obligat să mănânce „raţional”, să nu-şi risipească energia în pauze nejustificate. Facem recurs la morală şi ne implicăm în destrămarea teoriilor în general. Cine garantează distribuirea echitabilă a resurselor pe mapamod? În secolul globalizării intense, când goana după resurse se transformă în război insidios trans-naţional, sunt şanse minime de a obţine o transformare morală a conducătorilor spre binele populaţiilor anonime. „Viitorul nostru comun?!” Ce fel de reconcilire poate fi generată de o clasă politică (globală) incapabilă să se substituie mercantilismului, neo-liberalismului?

Pe ce coordonate poate fi setată o dezvoltare ecologică holistică multidimensională, când nu s-a convenit în totalitate asupra constrângerilor creşterii, din punct de vedere logic, fiind o altă temă fundamentală pentru economişti în special.

Probabil că o nouă abordare economică, fixată pe o creştere… nulă, care să nu pericliteze epuizarea resurselor neregenerabile ar putea constitui o altfel de teorie, mult mai umană, în contextul admiterii economiei sociale ca bază de plecare pentru satisfacerea nevoilor reale. Cred că ar trebui să iniţiem, nu noi, ci cei care stăpânesc destinele lumii, o competiţie a evitării creşterilor economice spectaculoase şi o limitare a exploatării resurselor vitale (păduri, ape, etc.). Limitarea nu poate fi supusă reglemetărilor legislative (ar fi o inutilă constrângere tipic „comunistă”) dar un model oferit de ţările dezvoltate ar putea da senzaţia de normalitate şi moralitate.

Trebuie abordată, pentru a consolida teoria de fapt, moralitatea dezvoltării durabile. Şi pentru ca să fim oneşti, suntem de fapt în faţa unor discuţii între tabere iremediabil ireconciliabile, unii iubesc consumul excesiv, creşterea bunăstării individuale fără oprelişti iar alţii se „complac” într-un perpetuu consum de subzistenţă.

Cum putem/ puteţi explica noul trend multidimensional al dezvoltării, progresului, apelând spre exemplu la IDU (Indicele Dezvoltării Umane), vorbind de rata alfabetizării când procente nejustificat de mari ale populaţiilor locale/regionale/mondiale sunt iremediabil analfabeţi şi săraci?

Din păcate, atât la debutul acestui secol cât şi la sfârşitul primului deceniu din acest mileniu când criza ne lovise deja, economia mondială era preocupată în primul rând de consum şi profit, şi mai puţin de consecinţele umane ale colapsului neanticipat. Deşi s-a mai estompat parţial tendinţa, secolul XXI a fost lovit în primul rând de psihoza maximizării profitului şi-a acumulării. Aceasta a dus la exarcebarea egoismului şi-a dispariţiei „umanismului” din relaţiile sociale, de fapt lumea liberalizată a fost împinsă spre cursa creşterii periculoase a consumului cu orice preţ, presiunea pieţei „libere” dictând unilateral regulile. Evident consumul exacerbat se făcea şi se face pe fondul exploatării la maximum a resurselor.

Cum să crezi sincer în dezvoltarea durabilă care aduce, dacă suntem atenţi, doar constrângeri şi limitări? Cine se supune de bună voie acestor restricţii dacă educaţia şi mesajul general promoţional este în contradicţie cu seriozitatea provocărilor şi temerilor pe care le impune lumea de azi?

Şi totuşi, cred – nu sunt singurul – într-o triadă tabu, Populaţie – Natură – Dezvoltare, pe care nicio ideologie n-o poate ocoli, şi care prezintă nenumărate vulnerabilităţi tocmai din lipsa flagarantă de cooperare pe care o constatăm la nivelul naţiunilor, al organizaţiilor trans-naţionale, al structurilor activ relevante de pe planeta noastră. Această funcţie cu trei variabile ar trebui să ducă la eliminarea exesului în consum, la generalizarea economiei eco-sociale şi mai ales la „exploatarea” resurselor regenerabile (vânt, soare, etc).

Şi dacă, vizând în mod direct specia umană, prima componentă a triadei critice pentru evoluţia noastră, dorim o schimbare fundamentală, cred că trebuie acţionat în special pe direcţia eliminării fanatismelor ideologico-optimiste şi realizării echilibrului socio-economic global cât mai rapid posibil, fără a continua sufocarea si agresarea naturii. Se poate viza, în condiţii oneste, intercondiţionarea şi integrarea graduală, asistată financiar, a tuturor naţiunilor la conceptul dezvoltării durabile. Dar înainte de-a porni „bulgărele de zăpadă” văd o ofensivă concertată pentru creşterea nivelului educaţional şi al conştiinţei civice, mai ales în ţările care sunt defazate de la mecanismul informaţional actual.

Probabil, la nivel global, ar trebui definită o matrice a dezvoltării durabile, cât mai completă, dar care să ţină cont şi de coeficientul forţelor neprevăzute ce poate oricând aduce perturbări majore, un model aplicabil informatic care să impună conduita generaţiei actuale – şi cu anumite corecţii – a generaţiilor viitoare. Şi toate acestea să se petreacă într-un context care să ţină cont de transferul necondiţionat al unei moşteniri perpetue inter-generaţii şi poate prin asigurarea unui fond patrimonial mondial de salvare pentru situaţii critice. În mod sigur, generaţia noastră ar trebui să asigure baza triadei prin consolidarea, în această etapă a mult-aşteptatului homo culturalis.

Dar, mai trebuie să precizez că problema majoră pentru orice tip de iniţiativă/activitate umană este cea a… arbitrajului (evaluarea). Aici se vor naşte confruntările dureroase, când se va analiza, periodic, bilanţul global (incluzând patrimoniul natural).

 

Ion Mariş

 

 

Sighetu Marmaţiei/ 07 decembrie 2014