27 Septembrie este Ziua Mondială a Turismului, instituită în 1979 de către Organizația Mondială a Turismului (UNWTO, care este agenția de profil a Organizației Națiunilor Unite) în amintirea faptului că în acea zi, în 1970, a fost adoptat Statutul UNWTO, crearea organizației de nivel mondial consființind importanța acordată în ultimele decenii turismului.
În 2014, tema focală a evenimentului este „turismul și dezvoltarea comunitară”, un subiect foarte important și sensibil, pentru că turismul, în mod paradoxal, trebuie să fie intenționat autolimitant, deoarece un prea mare succes de profil al unei zone îi subminează sustenabilitatea și sfârșește prin a își distruge baza și atractivitatea și a imploda ca destinație turistică, cu grave și durabile consecințe sociale, dar și asupra culturii și naturii.
Aceste caracteristici speciale fac inaplicabilă lasarea dezvoltării turismului la mâna jocului pieței libere și inițiativei private și impun o strategie bine fundamentată și riguros aplicată, incluzând un fin echilibru între promovare și protecție, între conservare și realizarea de noi amenajări, și impun derularea tuturor proceselor interne ale oricărei entități pe baza de norme etice și cu respectarea capacității de suport a zonelor în cauză.
Din păcate, aceste dileme și probleme de nuanță ce preocupă în alte țări
intens comunitățile locale, societatea civilă, autoritățile naționale și
locale și firmele din domeniu, par străine la noi, mai ales demnitarilor și înalților funcționari publici din România, decidenții acționând sistematic cu încălcarea obligațiilor legale de asigurare a accesului la informațiile de interes public și a acelor de transaprență decizională și tratând subiectul turismului de multe ori cu nepăsare și crasă incompetență și neglijență brodată însă pe ipocrizie și pe retorică gaunoasă, compromițând viitorul și marginalizând specialiștii sau ignorând recomandările lor, cu consecințe vizibile.
Astfel, chiar legislația-cadru specifică privind turismul (OG 58/ 1998) îl declară domeniu prioritar, dar îl definește și tratează într-un mod îngust, doar prin prisma economică, de „bunuri și servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obișnuit pe o perioadă mai mică de un an și al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activități remunerate în interiorul locului vizitat”, ceea ce exclude toate excursiile/ turele/ vacanțele/ concediile făcute de cineva fără a apela la servicii de profil oferite de alții (făcându-și planificarea pe cont propriu, deplasarea prin mijloace proprii și servirea mesei și, când e cazul, cazarea, prin mijloace proprii).
Prin urmare, actuala legislație exclude din conceptul de „turism” reglementat de ea în mare parte atât turismul pedestru (mai ales montan, deoarece în cea mai mare parte din Carpați nu există cabane și campinguri amenajate pe principalele trasee pe munte, ci eventual doar la periferii) și majoritatea celorlalte forme de turism activ în afara celor câteva zone bine amenajate turistic, și exclude și toate formele de turism practicate cu durată de o zi cu baza în localitatea de reședință în afara unui cadru formal organizat, precum și toate vacanțele și concediile făcute cu masă și cazare în mijloace proprii (mâncarea dusă de acasă sau cumpărată din magazin, și cazare în rulotă, cort, hamac sau caravană în afara campingurilor amenajate, care sunt foarte puține în România și lipsesc total în multe zone).
De asemenea, actuala lege cam exclude din definiție turismul de afaceri și de reuniuni profesionale (deoarece persoanele în cauză fac de regulă acele deplasări în interes de serviciu și sunt remunerate pentru acea activitate), deși multe structuri de primire turistice trăiesc în mare parte din cazarea oamenilor de afaceri și persoanelor trimise în delegații de serviciu și din găzduirea de congrese și conferințe profesionale. În schimb, în actuala definiție (deși e greu de crezut că aceasta a fost intenția legiuitorului) s-ar încadra perfect vizitele la rude în altă localitate, astfel că majoritatea cetățenilor români vor putea apărea în statistici ca practicând regulat activități de „turism”.
Actuala legislație îngrădește abuziv și dreptul constituțional de liberă asociere în domeniu, pretinzând obținerea avizului ministerului de profil la dobândirea personalității juridice a asociațiilor și fundațiilor cu activitate turistică, în condițiile în care în niciun alt domeniu, nici măcar în cele mult mai sensibile din punct de vedere social, politic, economic și de altă natură, nu există o asemenea cerință. Ba mai mult, legislația prevede textual chiar pretenția de avizare de către ministerul de profil a activităților turistice desfășurate de asociațiile de profil pentru proprii lor membri și limitarea acestora la cele desfășurate cu mijloace proprii, o viziune de o restrictivitate nemaîntâlnită și demnă de epoca totalitară în care par să plutească mental încă mulți decidenți care croiesc soarta societății noastre.
Autoritatea publică centrală de profil a fost și ea, în consecință, mereu rebotezată și reorganizată (actualmente Autoritatea Națională pentru Turism), subfinanțată și tratată tot ca o entitate cu preocupări în principal economice, deși turismul este esențial pe alte linii – sociale, culturale, ecologice, sportive, de imagine externă, de sănătate publică etc. iar adoptarea unui cadru legislativ coerent și actualizat pentru turism este în continuare tergiversată de către autorități. Astfel, mai multe proiecte de lege a turismului au zăcut cu anii prin Parlament și au fost chiar retrase de inițiatori, modificările actualei legi desuete s-au făcut cel mai adesea la repezeală, prin OUG-uri promovate cel mai adesea netransparent și vizând numai pe aspecte punctuale, iar legislația subsecventă este instabilă, incompletă și incoerentă, de exemplu cea privind traseele de turism pedestru este la nivelul de viziune de acum peste jumătate de secol iar cea privind
traseele de turism biciclistic are adoptarea blocată de peste 15 ani,
menținându-se vidul legislativ.
În multe zone ale României, cea mai mare parte din structurile de primire turistică cu funcții de cazare sunt neclasificate, existând localități cu numeroase pensiuni turistice care majoritatea sau chiar toate lucrează „la negru”, tolerate de autorități, fapt ce dovedește omniprezența corupției și disfuncționalitatea sistemului de autorizare și control în turism.
S-au cheltuit din bugete publice și în ultimele decenii sume importante pentru promovare turistică și pentru elaborarea de strategii. Unele materiale au grave deficiențe calitative, fiind conținutul lor o rușine și atribuirea contractelor respective o afacere cu puternic iz de ilegalitate, altele sunt lăudabile ca și conținut și formă, dar ignorate sistematic de către autoritățile care ar fi trebuit să țină cont de ele, în frunte chiar cu ministerul de profil.
De exemplu controversata „frunză” ca simbol turistic al României era legată totuși de o strategie corectă, care sublinia că potențialul țării noastre este mai ales în legătură cu Carpații, cu turismul activ în forme cu impact redus de mediu, nu în turismul „industrial” al anilor 70, în mari stațiuni pe litoral sau noi stațiuni de schi. Cu toate acestea, zeci de milioane de EUR au fost alocate de Guvern în ultimul deceniu tot pentru megainvestiții în ramuri fără perspectivă, incluzând șosele inutile sau cu grav impact negativ de mediu, instalații de transport pe cablu și pârtii în zone unde geografic și climatic există șanse minime de sustenabilitate și centre nefuncționale de informare
turistică și de vizitare, fiind neglijate în schimb domeniile de mare perspectivă, dar cu șanse mai mici de deturnare a fondurilor sau obținere de comisioane ilegale grase de către mafia din domeniu.
În acest timp, cu larga complicitate (sau chiar coautoratul) autorităților publice centrale și locale, este sistematic distrusă baza naturală și culturală a turismului în România. Astfel, prin haosul urbanistic din localități, sunt grav încălcate normele de protecție a monumentelor istorice (dintre care multe sunt oricum ilegal demolate sau „renovate”) și condițiile minimale de estetică urbană, iar prin tolerarea distrugerii spațiilor verzi, poluării de înalt nivel a aerului, zgomotului excesiv și barbarismelor arhitectonice sunt alungați turiștii urbani ce ar fi fost interesați de valorile pe care le avem, pentru că nu te poți aștepta să vină cu masca de gaze sau antifoane pe urechi și să facă acrobații pentru a putea fotografia vreo perlă arhitectonică prin păienjenișul de cabluri aeriene, dacă nu a fost cumva deja îngropată vizual de vreun monstru de beton sau sticlă crescut în imediata vecinătate.
În zonele montane cu potențial turistic ridicat prin peisaj și valori specifice naturale și culturale, tăvălugul așa-zisei „dezvoltări” postdecembriste a lăsat deja răni adânci în loc să le vindece pe cele moștenite din trecut. Astfel, pădurile carpatine sunt într-un proces accelerat de brăcuire și tăieri rase masive iar râurile carpatine care au scăpat de marile baraje și aducțiuni interbazinale sunt sub asediul microhidrocentralelor, care le lasă aproape seci și cu albiile distruse, stânele și sălașele tradiționale dispar dar munții se umple de amatori de distracții motorizate puternic poluante, se plănuiesc noi mari exploatări miniere de suprafață, culmile dominante sunt sluțite de
păduri de eoliene, antene GSM și linii electrice aeriene și înțesăm
munții de șosele și vile de prost gust împrăștiate peste tot unde „au vrut mușchii” potențaților zilei și au emis autorizații ilegale sau au „închis ochii” autoritățile putrede de corupție la vârf (și care își „leagă de mâini” funcționarii cinstiți pe care îi mai au) și toate acestea în timp ce, în mod ipocrit, proclamăm ”Grădina carpatică” drept brand turistic al României. Și nici Delta Dunării și alte zone nu se simt mai bine…
De aceea, Ziua Mondială a Turismului nu poate fi pentru România o zi de
sărbătoare, dar ar trebui să fie măcar una de conștientizare a direcției profund greșite în care se orientează țara într-un domeniu în care, spre deosebire ce cel politic, educațional, sanitar, social sau economic, de cele mai multe ori, răul făcut este ireversibil și valorile naturale și culturale pierdute nu mai pot fi recuperate, indiferent câte fonduri, câtă voință și stăruință ar fi dispuse generațiile viitoare să aloce pentru repararea loviturilor pe care actuala generație le dă prezentului și viitorului turismului românesc, care ar putea fi un puternic motor economic dar și un factor de identitate și coerență și contracarare a presiunilor complexe care se exercită în ultimele decenii în direcția transformării acestei țări iîn simplă colonie, sursă de materii prime și forță de muncă ieftină asigurată de o populație spălată pe creier prin mijloace orwelliene.
Cluj-Napoca, 27 septembrie 2014
Radu Mititean
director executiv CCN
Asociația turistică sportivă civică și ecologistă
CLUBUL DE CICLOTURISM „NAPOCA” (CCN)
str. Septimiu Albini nr. 133 ap. 18
400457 Cluj-Napoca web: www.ccn.ro
tel. 0744-576836 e-mail: office@ccn.ro
CIF: 5800675 RNPJFSP: 3561 / A / 1992
Pentru a vă înscrie pe lista de discuții Conservarea Biodiversității puteți accesa:
http://tech.groups.yahoo.com/group/conservarea_biodiversitatii/
Vă mulțumim pentru share!
© Alianţa pentru Conservarea Biodiversităţii
aliantapentruconservareabiodiversitatii 