DESPRE PERMACULTURĂ ȘI SUSTENABILITATE

„Mintea intuitivă este un dar sacru, iar mintea rațională este un slujitor credincios. Am creat o societate care onorează slujitorul, dar și-a uitat darul. Nu vom rezolva problemele lumii folosind același mod de gândire pe care l-am folosit când le-am creat. Mai mult decât orice altceva, acest nou secol cere o nouă gândire: trebuie să schimbăm modul de analizare a lumii înconjurătoare, bazat pe materialism, pentru a include perspective mai largi, multidimensionale„.

(Albert Einstein)

La un nivel subtil, totul este interconectat. Observăm acest lucru începând de la interacțiunile moleculare. Acest principiu se manifestă pe deplin atât la nivel micro cât și macro. Modelul interdependenței se aplică în mod practic la nivel local, global, universal. Lipsa  abordării mecanismelor interactive și evolutive, dintr-o viziune multidimensională și lupta continuă a omului pentru supraviețuire, care s-a dat mereu „contra curentului”, au dus la dominarea naturii într-un  mod nechibzuit. Indirect, acțiunile omului au ajuns să amenințe astăzi propria sa existență. Dezechilibrele naturale au survenit ca și consecințe ale intervenției tot mai brutale în circuitele și echilibrul sistemelor vii. Printre aceste dezechilibre, enumerate succit, se numără fenomenul de deșertificare, foametea care afectează numeroase comunități, pierderea biodiversității prin extinderea terenurilor agricole și defrișarea pădurilor, supraexploatarea anumitor specii de animale, care au atins pragul extincției sau care se află acum în pericol de extincție, subexploatarea sau supraexploatarea pășunilor, managementul deficitar al suprafețelor de producție a hranei și lipsa totală a unui design inteligent care să construiască sol și să stimuleze biodiversitatea și productivitatea, etc.  De asemenea, costurile de mediu sunt imposibil de cuantificat, în prezent ritmul dispariției speciilor fiind foarte accelerat, de patru ori mai alert decât în mod natural. Natura este caracterizată de ciclicitate. În cazul perurbărilor dese sau de mare impact, capacitatea acesteia de a se reface scade, iar sistemele rezultate prezintă o vulnerabilitate crescută. Prin urmare, poate cel mai mare cost al stilului de viață al omului de astăzi se poate descrie sub forma vulnerabilizării extreme a întregului sistem și epuizarea resurselor neregenerabile.

În același timp, sistemul centralizat de alimentare a avut un impact mai subtil, dar totuși semnificativ, locuitorii orașelor fiind tot mai înstrăinați de sursele lor de hrană. Omul modern nu este conștient de consecințele obiceiurilor sale alimentare asupra sănătății lui și de costurile de mediu implicate. Metodele de producție și distribuție a hranei provoacă numeroase victime, sute de milioane de persoane sărace, din clasa de mijloc și chiar bogate din țările industrializate, suferind de malnutriție și, uneori, în mod paradoxal, de obezitate.

 

Toate acestea au provocat un răspuns sub forma mișcărilor de resuscitare a producerii alimentelor sau altor bunuri la nivel local, într-un mod cât mai armonios cu mediul înconjurător. Aceste mișcări “slow food” îndeosebi, încearcă să reconstruiască legăturile dintre alimente, oameni, cultură și loc. Conform ETC Group, “Sistemul actual de hrănire al omenirii nu constituie un lanț, ci o rețea, țăranii (din zonele rurale sau urbane) fiind consumatori la rândul lor, care schimbă produse între ei. De asemenea, 85% din produsele alimentare sunt consumate în cadrul aceleiași eco-regiuni sau cel puțin în cadrul frontierelor naționale. Țăranii gestionează în prezent peste jumătate din pământul arabil. Aceștia sunt de asemenea cei care hrănesc trei pătrimi din populația înfometată a lumii, cei împovărați, sau cu alte cuvinte, cu puțin interes față de lanțul industrial alimentar, preferat de clasele de mijloc urbane”.

Ideea nesustenabilității modelului agroindustrial a fost percepută odată cu apariția cărții „Silent Spring” scrisă de Rachael Carson în 1962, o critică asupra folosirii pesticidelor, insecticidelor. Modelul agroindustrial s-a dovedit a fi victima legii entropiei, sistemul fiind caracterizat de o pierdere de energie crescută, cu o continuă degradare a energiei libere utilizabile. În ultimul timp, numeroși autori de lucrări științifice tind să descrie agricultura sustenabilă în opoziție cu modelul agroindustrial, respingând practicile de input-uri externe crescute și încurajând dezvoltarea fermierilor locali, protejarea cunoștințelor unice ale acestora și susținerea tehnicilor de conservare a resurselor în cadrul producției.

Omul a fost mereu un pasionat observator al naturii. Prin observarea proceselor naturale și a design-ului acestora, a luat naștere știința și arta permaculturii. Permacultura este de fapt o încercare a omului de a înțelege circuitele care susțin viața pe Pământ și de a prelua pattern-urile întâlnite, prin reproducerea cât mai fidelă a acestora în spațiul său existențial. Precum și etimologia cuvântului sugerează, “permacultură” însemnând “cultură permanentă”, aceasta implică o serie de acțiuni și scopuri, un sistem de etici și un set de modalități de interacțiune cu mediul înconjurător, care au ca scop atingerea sustenabilității și reconectării la natură. Permacultura reunește domeniul agriculturii cu horticultura, arhitectura, ecologia, sistemele economice și comunitatea. După alții, o definiție a permaculturii este enunțată în felul următor: “Permacultura este arhitectura biologică. Un design intuitiv, care studiază și recreează structurile fundamentale ale naturii, construind apoi ecosisteme care sunt mai stabile și mai utile.” De asemenea, permacultura are 3 elemente etice fundamentale:

1.) Grija față de pământ – asigurarea capacității de multiplicare și continuitate a sistemelor vii.

2.) Grija față de oameni – asigurarea resurselor necesare omenirii, pentru supraviețuire.

3.) Deliminarea unor limite în consum, sau împarte surplusul.

Desigur, modalitățile de a atinge aceste scopuri pot fi detaliate: observă și interacționează, aplică principiul autoreglării și acceptă feedback, utilizează și prețuiește diversitatea, integrează mai degrabă decât să separi, folosește soluții mici și lente și răspunde schimbărilor în mod creativ, etc.

Precum Bill Mollison, „tatăl permaculturii și al al sistemului de design integrat” afirmă, „Cooperarea și nu competiția stă la baza existenței sistemelor vii și viitorul supraviețuirii”. Convingerile tribale se împletesc astăzi cu știința, James Lovelock rezumând foarte frumos și sustinând că Pământul și Universul sunt de fapt procese ale gândului, autoreglandu-se, autoconstruindu-se și acționând ca și sisteme reactive, creând și conservând condițiile care fac viața posibilă și ajunstându-se în mod activ pentru a regla perturbațiile.” Așadar, teoria Gaia – Pământul văzut ca un organism viu, este tot mai mult percepută. În cartea sa, “Permaculture – a Designer’s Manual”, Bill Mollison scoate la lumină înțelepciunea triburilor aborigene, subliniind că „Atâta timp cât nu vom adopta filozofia sofisticată a acestor triburi și nu vom învăța să respectăm viața, o vom pierde pe a noastră, atât pe cea personală cât și orice oportunitate pentru viitor de a ne dezvolta potențialul”.

Așadar, principiul evoluției enunțat de Drawin, care se bazează pe competiție, capătă astăzi o cu totul altă abordare. Omul “trezit” a ajuns să conștientizeze faptul că bunăstarea și echilibrul unui sistem constă în diversitate și într-o coabitare inteligentă și armonioasă, interacțiunile fiind de o complexitate covârșitoare. Oamenii de știință văd momentan doar vârful icebergului, drumul spre descoperirea acestor interconexiuni fiind însă unul foarte promițător.

După cum reiese din numeroase studii științifice, în evoluția și supraviețuirea organismelor, simbioza joacă un rol extrem de important. În natură întâlnim o multitudine de exemple de mutualism, de într-ajutorare. Spre exemplu, însăși teoria apariției organismelor eucariote are ca punct de plecare simbioza dintre mitocondrii (considerate organisme procariote, bacteriene) și organisme unicelulare anaerobe. Prin urmare, acest proces de endosimbioză constituie o adaptare a celulelor procariote anaerobe la un mediu bogat în oxigen. Un alt exemplu fascinant e reprezentat de micorizele care se prezintă sub formă de rețele vaste subterane, acestea constituind asociații simbiotice între ciuperci de sol aparținând preponderent genului Glomeromycota și rădăcinile plantelor;  acest gen de asociații induc plantelor rezistență la agenții patogeni și la stressul abiotic. Interdependența este obligatorie,  hifele ciupercii furnizând gazdei substanțe nutritive precum fosfați, nitrați și alte minerale din sol.  În schimb, ciupercile primesc carbohidrați derivați din fotosinteza la nivelul gazdei. Sub pământ se află cel mai mare procent de biomasă (peste două treimi), această lume misterioasă fiind distribuită în straturi. Aceste straturi sunt reprezentate de enorme rețele de organisme vii, care conlucrează în vederea menținerii echilibrurului și funcționalității sistemului. Ele constituie de fapt o adevărată comunitate. În pădurile tropicale din regiunile de coastă ale Columbiei, arborele Pseudotsuga menziesii e un „arbore mamă” care își hrănește puieții pe tot parcursul vieții, oferindu-le substanțe necesare dezvoltării lor. Un alt exemplu îl constituie nodozitățile, dezvoltate îndeosebi de leguminoase. Nodozitățile permit plantelor să utilizeze direct azotul atmosferic (NO2). Acest lucru se datorează dezvoltării relațiilor de simbioză cu organisme procariote care posedă enzima nitrogenază, necesară conversiei azotului în ioni de amoniu (NO₄⁺ ) sau azotat (NO₃^– ). Bacteriile furnizează plantelor azot, iar plantele, în schimb, furnizează bacteriilor nutrienți și carbohidrați. Exemplele pot continua.

Interacțiunile organismelor se definesc sub forma unor rețele trofice și nu lanțuri trofice. Principiul piramidei este incomplet așadar nu este relevant, acesta neluând în considerare feedback-ul și anume reciclarea nutrienților. Spre exemplu, pe o pășune, excrementele stimulează creșterea speciilor de plante, care la rândul lor stimulează creșterea numărului de insecte. Continuarea vieții depinde de menținerea ciclurilor bio-geo-chimice ale elementelor esențiale, îndeosebi carbon, oxigen, hidrogen, sulf și fosfor. Așadar, producția vegetală e armonizată cu cea animală și cu spațiul disponibil, animalele, culturile și solul creând un ansamblu. De asemenea, fiecare specie are o valoare intrinsecă, îndeplinind mai multe funcții și conectând multe alte elemente ale sistemului dat.

Motivată de problemele cu care ne confruntăm astăzi, de fascinanta lume în care trăim și de numeroasele lecturi și studii științifice parcurse pe aceste teme, care ne oferă multiple oportunități de a fi creativi, a luat naștere proiectul din primăvara anului 2014. Pentru moment, proiectul constituie un experiment la scară mică, care urmează a fi îmbunătățit în anii care vor urma. Așadar, proiectul se prezintă sub forma construirii unor miniagroecoisteme și microclimate care conservă biodiversitatea prin metode de design inteligente, o stimulează și reprezintă surse de hrană sănătoase și productive, în timp.

1.) Un prim lucru vizat a fost amplasarea construcțiilor de plantare într-o zonă în care plantele pot acapara energia solară cât mai eficient. De asemenea, în amenajarea spațiului de plantare am folosit numai materiale reciclate.

2.) Pentru răsaduri am folosit resurse locale și anume sol amestecat cu cenușă, pământ adus din pădure, nisip și compost, asigurând succesul de germinare al semințelor folosite.

3.) Mai apoi, pentru plantare și transplantare, o importanță deosebită am dat folosirii unui sol plin de viață, bogat în substanțe nutritive și bine afânat. Sănătatea solului cu numeroasele sale microorganisme benefice (printre care se numără și hiperparaziți ai patogenilor), menținerea biodiversității culturii și a mediului înconjurător, inclusiv prin existența microflorei antagoniste, slăbesc posibilii agenți patogeni și contribuie în mod esențial la productivitatea și șansele de supraviețuire a plantelor, minimalizând în același timp presiunea de selecție a culturii asupra dăunătorilor și având ca și rezultat încetinirea răspândirii și evoluției bolii și/ sau eliminarea acesteia.

Așadar, m-am axat în acest an pe construirea unor „paturi” de sol hrănitor pentru viitoarele plăntuțe, pentru a crește productivitatea sistemului în timp și pentru a scădea necesitatea aplicării input-urilor externe. Am folosit prin urmare resurse biologice locale precum compost prospăt, compost matur, mulci – frunze uscate, ramuri, fân și trunchiuri de copaci, în loc de elemente anorganice. Acest mod de obținere a solului imită litiera pădurii și sursa de humus de pe pășuni și fânețe. Astfel au luat naștere 2 construcții de tip hugelkultur, un pat de grădină tip „lasagna”, cum îmi place să îl numesc, o parcelă mulcită și mic spațiu pentru plante medicinale și aromatice.

4.) Un lucru vizat în mod obligatoriu a fost folosirea preponderentă a semințelor tradiționale, întrucât acestea prezintă un bagaj genetic mult mai bogat decât cele convenționale, acumulat în sute de ani de evoluție in situ, fiind capabile să se adapteze diferitelor condiții climatice. În acest mod fiecare dintre noi poate contribui la conservarea speciilor in situ/ ex situ. Prin semnarea Convenției privind Diversitatea Biologică și a Tratatului Internațional de Resurse Genetice Vegetale pentru Alimentație și Agricultură, România și-a asumat responsabilitatea păstrării propriei biodiversități folosind cele două strategii de conservare (atât ex situ, adică în laboratoarele băncilor de gene, cât și in situ, adică pe terenurile unde semințele au fost identificate).

5.) De asemenea, am identificat speciile care ar putea să îmi pericliteze miniagroecosistemul, în acest caz fiind o specie de melci invazivi pe care i-am îndepărtat parțial manual, dar mai ales prin construirea unor bariere mecanice alcătuite din scocuri reciclate și umplute cu apă și sare, pe care le-am plasat în jurul ariei de plantare. Spre plăcuta mea surprindere, chiar a funcționat. Acestea economisesc timp și reprezintă o metodă noninvazivă de combatere a dăunătorilor. Pentru a-i ține departe în anii următori, am lucrat și la desing-ul culturii, crescând plante de muștar de jur împrejur. Conform studiilor, în urma degradării plantelor, prin descompunere, acestea eliberează o substanță care interferează cu ciclul reproductiv al nematodelor. În combaterea altor specii de dăunători, precum puricii de pe plante, buburuzele au venit în ajutor.

6.) Amenajarea spațiului cu plante s-a făcut conform regulilor de compatibilitate. În asociere, am încercat să respect cât mai fidel preferințele legumelor. De asemenea, printre acestea am pus și plante aromatice și flori pentru a stimula insectele benefice.

În lumea plantelor, interacțiunile sunt foarte complexe. Viața din jurul rădăcinilor dintr-o zonă a suprafeței alese va fi complet diferită de viața ce înconjoară rădăcinile plantelor din altă zonă și așa mai departe. Plantele produc exudate diferite în funcție de specie și stare, proces ce atrage variate organisme benefice (bacterii, fungi). Exudatele radiculare pot stimula sau inhiba creșterea altor plante (inclusiv a plantelor sălbatice, denumite uzual buruieni), în zona adiacentă.  Bacteriile si fungii atrag la rândul lor diferiți prădători ai organismelor dăunătoare. Putem vorbi   despre o formă de comunicare moleculară a plantelor, intraspecifică și interspecifică. Genomul permite plantelor să își activeze mecanisme de apărare, spre exemplu prin recunoașterea substanțelor din saliva anumitor prădători. Identificarea dăunătorilor rezultă în emanarea unor substanțe volatile care vor atrage organisme prădătoare specifice dăunătorului. Totodată, o plantă atacată va transmite semnale chimice celorlalți indivizi din aceeași specie, care la rândul lor își vor activa sisteme de apărare. Un alt exemplu interesant îl reprezintă culturile de cartofi sălbatici și nativi din Munții Anzi. Cartofii sunt cultivați la altitudini de 2000 – 4000 m și sunt de o diversitate surpinzătoare, prezentând peste 3000 de varietăți. Comunitățile acestor regiuni folosesc ca mod de cultivare o metodă tradițională care le-a asigurat sursa de hrană timp de mii de ani, și anume policultură. Secretul stă în bogăția genetică a cartofilor sălbatici și nativi, care în funcție de varietate dețin gene de rezistență la diferiți agenți patogeni, acumulate în timp. Prezența acestor gene scade incidența agenților patogeni pe suprafața cultivată.

Pe principiile mai sus detaliate se bazează așadar asocierea plantelor într-o policultură. Există studii științifice vis-a-vis de diferite metode de asociere, însă domeniul este încă doar la început. Elucidarea mecanismelor și identificarea interconexiunilor este un process complex, ce necesită multă muncă și studiu. Acest lucru însă nu trebuie să fie un impediment în a pune în practică descoperirile deja făcute de cercetători, precum și cunoștințele din „popor”, acumulate din experiență.

7.) De asemenea, pentru a stimula polenizatorii și a asigura o perpetuare a biodiversității plantelor sălbatice, nu am cosit grădina până ce plantele nu și-au încheiat ciclul reproductiv.

Pe această cale țin să mulțumesc oamenilor frumoși pasionați de acest domeniu, care m-au inspirat și m-au ajutat de-a lungul timpului!

„I do not think the measure of a civilization is how tall its buildings of concrete are, but rather how well its people have learned to relate to their environment and fellow man. Humankind has not woven the web of life. We are but one thread within it. Whatever we do to the web, we do to ourselves. Treat the Earth well. We do not inherit the Earth from our Ancestors, we borrow it from our Children.”

From the Native Americans’ Wisdom

Radu Maria Cristina

Biolog, ecolog

Specializare:

Ecologie Sistemica si Conservare

Biotehnologii Moleculare

cristina.maria.r88@gmail.com

Pentru a vă înscrie pe lista de discuții Conservarea Biodiversității puteți accesa:

http://tech.groups.yahoo.com/group/conservarea_biodiversitatii/

Vă mulțumim pentru share!

© Alianţa pentru Conservarea Biodiversităţii