Laponia – Soarele de la miezul nopții | aliantapentruconservareabiodiversitatii

Laponia? Nu-mi venea să cred. Ce să căutăm noi tocmai în Laponia?!
Propunerea mi se părea bizară, cu atât mai mult cu cât aveam de lucru destul de mult și în țara, nemaipunând la socoteală un alt proiect în zona de coastă a Dobrogei bulgărești. Așadar, ce să căutăm prin tundra din nordul Europei? Profesorul a zâmbit și a început să explice. Pe măsură ce frazele curgeau, totul mi se părea din ce în ce mai logic. Așadar, asta era? Latitudine versus altitudine… Hmmm, testarea regulii lui Bergmann… Păi da, în cazul ăsta, căpăta sens ideea unei etape de cercetări în nord, pe acolo pe unde se cam termină fizic Europa.

Planificarea proiectului și etapizarea lui a durat câteva luni. Urma să colectăm date populaționale, biometrice și de spectru trofic de la două specii: Zootoca vivipara și Rana temporaria. Erau vizate populații de la mari altitudini din zona Carpaților românești și din zona de nord extrem a Laponiei finlandeze. Partea de cercetare din România urma să o suportăm din propriile buzunare (nu era prima oară și, cu siguranță, nici ultima), urmând ca sumele necesare deplasării, cazării și cercetării în Laponia să ne parvină dintr-un grant UE/FP5 Lapbiat.

Spre nord

Am plecat din București în primele zile din iulie, pe o căldură ucigătoare. Purtam însă în valiză, pe lângă echipamentele necesare, haine pentru un alt anotimp. Echipă mică, doar trei persoane: profesorul, eu și o colegă. O alta echipa alcătuită dintr-un coleg român și patru maghiari, urma să lucreze în alte două locații situate tot dincolo de Cercul Polar, însă mult mai în sud decât noi. Ni se repartizaseră doar 17 zile de cercetare efectivă în teren și cu toții speram ca zăpezile să se fi topit în nord. Din spusele profesorului (care mai lucrase în zonă cu șase ani în urmă), vremea se putea dovedi capricioasă, iar șansele de a găsi populații active din speciile care ne interesau, depindeau în mare măsură de temperaturi suficient de pozitive.
Helsinki (pe care-l vedeam pentru prima dată) m-a uimit și încântat, Rovaniemi (situat chiar pe Cercul Polar) m-a deprimat și dezamăgit.

Orașul lui Moș Crăciun se dovedea doar o plăsmuire turistico-mediatică. Am fi putut schimba avionul în Helsinki și zbura până la Kittilä, însă acest ultim aeroport era deschis sporadic (din cauza condițiilor meteo), așa că am urmat șoseaua spre nord, timp de mai bine de 16 ore. Ulterior aveam să aflăm că respectiva șosea fusese construită în timpul celui de al doilea război mondial, de către trupele germane aflate în retragere și care evacuau Finlanda prin nord. Un alt lucru uimitor mi s-a părut calitatea excepțională a asfaltului, cât și celebra Eskelisen Lapinlinjat, o linie de autobuze subvenționată de către statul finlandez, și care circula cu regularitate de metronom, legând Rovaniemi de toate așezările finlandeze din nordul îndepărtat.
Drum lung, însă deloc lipsit de farmec. Sezanția că treci dintr-un anotimp în altul era graduală. La un moment dat a început să ningă și deja mă gândeam cu îngrijorare la șansele reduse de a găsi animale active pe o asemenea vreme. Din când în când, șoferul reducea viteza pentru a permite vreunei turme de reni să treaca în siguranță șoseaua. La insistențele noastre (deși era evident că nu știa boabă de engleză) a oprit pentru un minut, suficient cât să pot coborâ din autobuz și să declanșez camera foto de câteva ori. Mi se părea uimitor să văd cervidele cu clopot la gât, blajine ca vacile de pe la noi și provocând în zonele rurale fix același tip de probleme de trafic.
Pe măsură ce autobuzul avansa spre nord, am început să simt acut că ceva nu este în regula, deși nu puteam să înțeleg ce. Profesorul a zâmbit și mi-a arătat ceasul. Era trecut de miezul nopții. Afara însă era plină zi. Deci asta era!…

Kilpisjärven biologinen asema

Am ajuns la stațiunea de cercetări biologice de la Kilpisjärvi pe la 3 dimineața. Soarele era de o palmă deasupra orizontului si, evident, nu dădea niciun semn că ar vrea să coboare sub zenit. Autobuzul ne-a lăsat chiar în poarta stațiunii. La coborâre, altă ciudățenie: deși lumină, nu zbura nicio gâză și nicio pasăre. Normal, mi-am zis, doar e 3 dimineața…Stațiunea, nici mare, dar nici mică, însă curată și cochetă, cu clădiri în stil nordic înșirate pe malul lacului Kilpisjärvi. Aveam să găsim în cutia poștală de la intrarea principală un cod pentru acces în stațiune și cheile de la camerele ce ni se repartizaseră. Urma să împart camera cu profesorul, în corpul central al stațiunii, în timp ce colega urma să se cazeze singură într-o căbănuță rustică (însă având căldură, apă caldă și tot confortul).
Peisajul îți cam tăia respirația și, în ciuda oboselii și a orei înaintate (sau matinale), nu prea îmi ardea să trec la somn. Am facut-o în cele din urma, după ce am tras draperiile grele de la fereastră, pentru a diminua lumina crudă ce pătrundea dinspre lac.

Poate s-ar cuveni să fac și o scurtă prezentare a stațiunii biologice de la Kilpisjärvi, pentru că vă garantez că merită luată drept exemplu de cam cum ar trebui să arate o stațiune biologică… Pe scurt, aparține Universității din Helsinki și a fost fondată în anul 1964 cu scopul de a oferi studenților ce se pregătesc să devină biologi sau geografi, oportunitatea de a studia fenomenele naturale din ținuturile nordice. Totodată, stațiunea este deschisă tuturor cercetătorilor din lumea întreagă, ce doresc să desfășoare etape de cercetare aici. De altfel, în holul stațiunii este afișat un planiglob în care fiecare cercetător este invitat să înfigă câte un pin în zona geografică din care provine.

Director al stațiunii și gazdă primitoare este profesorul Antero Järvinen, ornitolog prin formare și naturalist desăvârșit.
Stațiunea are o bibliotecă, o sală de conferințe, o cantină, spații de cazare și cercetare (patru laboratoare complet echipate) și da, o saună finlandeză tipică! De asemenea, stațiunea are două bărci cu motor, un snowmobil, două duzini de biciclete și un automobil ce poate fi împrumutat, cu condiția să îi cumperi carburant și sa înscrii kilometrii parcurși în registrul păstrat în torpedou.

Saana și Rezervația Naturală Malla

Am început lucru efectiv imediat a doua zi, după un mic dejun frugal urmat de completarea formalităților pentru cercetătorii străini, la oficiul stațiunii.
Trebuie spus că am avut nororc de vreme bună pe întreaga perioadă petrecută la stațiune. Ba mai mult, timp de două zile, la 14°C am putut chiar să ne răsfățăm sub soarele nordic.
Peisajul în ansamblu este absolut copleșitor. Tundra, cu solul ei scheletic și amestecul de specii de salcie pitică și mesteceni nordici (Betulla nana) era presărat cu sumedenie de flori. Am gasit chiar și orhidee…. Efortul de cercetare era însa foarte mare, comparativ cu ceea ce cunoșteam noi, herpetologi ai unor latitudini mult mai sudice. În prima zi, cu toate eforturile am găsit doar cinci exemplare de Rana temporaria și niciunul de Zootoca vivipara. Și asta după mai multe zeci de kilometri parcurși cu ochii în patru și atenți la fiecare sunet care ar fi putut sugera prezența vreunui exemplar din speciile căutate de noi. În fiecare zi însă, deveneam mai familiarizați cu terenul și obiceiurile animalelor de aici, așa că, încet dar sigur, am început să progresăm. Poate cel mai mare succes l-am avut în a treia zi de lucru, în rezervația științifică Malla. Aici, de-a lungul unui pârâu montan, într-un zăvoi acoperit cu sălcii de nici un metru înălțime, broaștele noastre săreau în toate direcțiile.
Zilele treceau însă și nici un semn de prezență din partea celeilalte specii, șopârla de munte, Zootoca vivipara… Fusesem asigurați de directorul stațiunii că, la poalele muntelui sacru al laponilor, Saana, un student al său a descoperit o populație bine reprezentată din specia cu pricina. Și totuși, deși am periat zile de-a rândul coastele acoperite cu mesteceni pitici și bulbuci, nu am avut șansa să găsim niciun exemplar…
Se muncea cam 14 ore pe zi, de la 8 dimineața, până la 10 seara, iar uneori și mai mult. E foarte ușor să pierzi noțiunea timpului într-o zonă în care soarele și lumina ambientală în general, nu îți este de nici un ajutor în stabilirea momentului zilei.
Am rămas la stațiune de la Kilpisjärvi până în dimineața zilei de 11 iulie. Bilanțul se prezenta foarte bine în ceea ce privește datele acumulate în lucrul cu Rana temporaria, însă era dezastruos la capitolul rezervat șopârlei de munte. În cazul acesteia, mai era o șansă: cea de-a doua locație destinată cercetărilor noastre, Kolari.
Am părăsit Kilpisjärvi cu o ușoară strângere de inimă. La toți ne plăcea locul care, între paranteze fie spus, este o destinație turistică foarte râvnită.

Kolari

După o altă zi de drum într-unul dintre autobuzele Lapinlinjat, am ajuns la Kolari. Situată ceva mai la sud decât Kilpisjärvi, dar tot la nord de Cercul Polar, localitatea are o climă ceva mai blândă, care se reflectă și în vastele zone împădurite cu molizi nordici, cu creștere lentă. Aici, principalele activități industriale se leagă de minerit și exploatarea masei lemnoase. Prima imagine pe care am văzut-o, odată ajunși la destinație a fost chiar cea a unor stive imense de trunchiuri de molid, încadrând șinele căii ferate din Kolari. Trunchiuri subțiri, dar cu lemn extrem de dens, ce reflectă prioada scurtă de vegetație de la această latitudine, cât și sărăcia solului scheletic. Acest lemn este însă extrem de prețuit în industria instrumentelor muzicale, pentru că el este ceea ce se numește „molid de rezonanță”.

Aici urma să ne cazăm la o altă stațiune de cercetări, de data aceasta una silvică, parteneră în programul Lapbiat de facilitare a accesului cercetătorilor străini la infrastructura de cercetare finlandeză din nordul îndepărtat. Mult mai mare decât cea de la Kilpisjärvi, stațiunea de la Kolari este situată în apropierea malului drept al râului Muonio, braț al altui mare râu nordic, Tornio, râu care alcătuiește pe jumătate din lungimea sa, granița naturală vestica a Finladei cu Suedia.

Zona este renumită pentru capturile excepționale obținute de pescarii sportivi ce vin aici pentru a pescui somon.
Aici am împărțit facilitățile de cazare într-o cabană foarte confortabilă, cu o mică echipă poloneză de specialiști silvici. Și aici, ca și la Kilpisjärvi, am avut acces la spații de cercetare și la biblioteca stațiunii. Ca o notă amuzantă, ni s-au pus la dispoziție și trei biciclete. Profesorul a ales foarte neinspirat o bicicleta extrem de solidă marca „Jaguar” care (aveam să descoperim ulterior) pe lângă pneurile extrem de uzate, avea și o vârstă venerabilă, întrucât fusese fabricată în 1943…
La Kolari broaștele și șopârlele erau peste tot, dar la fel și țânțarii. Poate cei mai agresivi țânțari pe care i-am întâlnit vreodată. Imuni la tot soiul de repelente pe care le cumpărasem de la supermarketul zonal și pe care ni le aplicam cu dărnicie, țânțarii din Kolari au avut darul de a ne face zilele de lucru aproape infernale. Ne-au salvat în cele din urmă niște banale pălării pescărești cu plasă anti-țănțari.
Eluziva Zootoca vivipara, care la Kilpisjärvi ne dăduse insomnii, zburda și ea prin tundră și poienile umede din zonele împădurite, însă pe cât erau de multe, pe atât de greu de capturat se dovedeau.

Zilele se scurgeau greu, între nopțile albe și zilele la fel de albe. Efortul de cercetare era și aici îngreunat de vastitatea spațiilor și de faptul că animalele, deși numeroase, erau răspândite pe mari suprafețe. Încet-încet s-a instalat un soi de rutină foarte productivă însă. Datele se acumulau lent, dar sigur, astfel că la 21 iulie, ultima noastră zi de cercetare în Laponia finladeză, ne puteam declara mulțumiți. Datele brute se înșirau pe multe file de lucru, iar fotografiile destinate analizei pentru determinarea asimetriei fluctuante, ocupau mult spațiu pe mediile de stocare electronică.

În ultimele zile din cadrul programului de cercetare, ni s-au alăturat și colegii din a doua echipă, cea care optase pentru punctele de lucru mai sudice de la Oulanka. Împreună am pus la punct protocolul după care urmau să fie analizate datele și, am depănat întâmplările amuzante din timpul cercetarilor.
Am părăsit Laponia cu sentimente amestecate. Pe de o parte noi, sudicii, începeam să resimțim rigorile unui climat și a unei zi-lumină cu care nu eram deprinși, dar pe de alta regretam peisajul uneori de-a dreptul bucolic pe care îl lăsam în urmă.
Ca note de final ar mai fi de adăugat câteva lucruri:
Da, am mâncat carne de ren și o recomand tuturor. Pe lângă faptul că era cea mai ieftină carne din magazinele lapone, era de departe și ce mai gustoasa;
Deși mult mai săracă, biodiversitatea zonelor polare este pe alocuri de-a dreptul spectaculoasă;
Peisajele sunt greu de descris în cuvinte, iar imaginile capturate cu camera foto nu reflectă în nici un caz spectaculozitatea locurilor;
Stațiunile de cercetare finladeze sunt extrem de bine organizate, iar oamenii locului pot fi luați drept etalon de bună creștere;
Cele mai solide echipe de cercetare se formeză în teren, de multe ori în medii ostile. Aici camaraderia și spiritul de echipă capată girul autenticității.

Dr. Marian TUDOR
Researcher
Biodiversity Research Laboratory
Department of Natural Sciences, Natural and Agricultural Sciences Faculty
„Ovidius” University of Constanta, Romania
Aleea Universitatii nr.1, Corp B, 900470, Constanta, Romania
E-mail: mariantudor04@gmail.com