Din 1969, de când locuiesc în Delta Dunării, am tot văzut gâștele sălbatice și gârlițele, dar până în 1990 n-am prea avut dese ocazii să fac observații serioase și în Dobrogea lagunară și continentală unde se afla cu adevărat ”cartierul” de iernare al gâștelor venite din nordul Rusiei, așa că, despre prezența incredibil de masivă a gârlițelor mari (Anser albifrons) și a gâștelor cu gât roșu (Branta ruficollis) în Dobrogea, am luat cunoștință, pe viu, abia în 1982, pe când eram consultant la un film despre Delta Dunării făcut de BBC și TVR.
-imaginile din blog pot fi deschise, încât să apară la dimensiune mare-
Prin anii 60 s-a întâmplat un fapt neobișnuit. Gâștele cu gât roșu care își aveau cartierele de iernare în sudul Rusiei și le-au schimbat brusc, mai spre sud-vest în Dobrogea. Faptul acesta a surprins lumea ornitologilor astfel că la sugestia lui sir Peter Scott, (un extraordinar ornitolog interesat de Anseriformes, care, pe lângă că a fost printre primii care au cunoscut la fața locului și a și scris despre migrația gâștelor cu gât roșu în Dobrogea, a fost și cel mai important susținător al filmului despre deltă), în toamna anului 1982 Alan McGregor, cameramanul britanic, a plecat să filmeze gâștele cu gât roșu în Dobrogea continentală, lângă localitatea Mihai-Viteazu. Deși sosiseră acolo stoluri imense de gâște, n-a reușit să facă mare lucru, deoarece pe câmpuri erau desfășurate adevărate armate de lucrători de la CAP și IAS care mărșăluiau fără încetare pe câmpuri bătând în tot felul de tingiri și cratițe vechi pentru a alunga păsările de pe terenurile cu grâu abia încolțit. Dezamăgit că în aceste condiții nu se putea apropia de stoluri pentru o filmare de calitate, Alan a renunțat. Așa se face că am pierdut marea șansă de a avea un extraordinar film documentar despre cea mai interesantă perioadă din migrația masivă a gâștelor cu gât roșu în Dobrogea. Spun asta pentru că, azi, asistăm la o diminuare a numărului de gâște și la o dispersare a lor, din Dobrogea spre alte cartiere de iernare din țără, (spre Buzău, Câmpia Bărăganului, Balta Ialomiței, Călărași și chiar Suhaia); în ultimii ani, Dobrogea pierzându-și întâietatea ca loc de iernare pentru Branta ruficollis.
Imediat după 1990, când România a devenit mai deschisă pentru turism, mulți birdwatchers străini, în special englezi, care citiseră relatările lui sir Peter Scott din 1968, despre Branta ruficollis în Dobrogea, au început să manifeste interes pentru gâștele care iernau la noi. Atunci am avut ocazia să conduc mai multe astfel de grupuri de turiști printre care se aflau și ornitologi deosebiți, toți interesați de Branta ruficollis. La aceste ieșiri în teren se făceau numărători foarte serioase. Fiecare grup întocmea rapoarte zilnice, detaliate, cu numărul păsărilor observate. Astfel am avut și ocazia și timpul să exersez și să deprind în teren tehnici de numărare și de estimare a păsărilor; am ajuns să cunosc locurile preferate de gâște, să fiu capabil să găsesc, destul de repede, în teren, unde erau marile stoluri…
Din 1996, angajat fiind deja la Societatea Ornitologică Română (SOR), toamna și iarna, am început, împreună cu dr. Edmund Balon și o echipă de rangeri de la Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD), să facem săptămânal ieșiri în Dobrogea cu mașina pentru observații și numărători la Branta ruficollis. Gâștele aveau locurile de înnoptat pe lacurile și lagunele din componența RBDD, dar majoritatea locurilor de hrănire erau terenurile agricole din Dobrogea continentală. În Delta Dunării locuri de hrănire erau doar în zonele desecate, incintele agricole Sireasa, Pardina și Chilia. Tot cam pe atunci SOR și ARBDD au ajuns la înțelegere cu bulgarii și ucrainienii să stabilim datele pentru numărători sincrone la Branta ruficollis, ca să avem o imagine clară asupra felului în care gâștele cu gât roșu se deplasează în timpul migrației. La această înțelegere internațională pentru numărătoarea sincronă au aderat ulterior Rusia, Kazachstanul și Azerbaigeanul, țări deosebit de importante pentru migrația acestor gâște amenințate cu dispariția. An de an, din luna octombrie până în martie, de 2 – 3 ori pe lună, toate aceste țări au participat la numărătorile sincrone, ajutând la înțelegerea multor aspecte importante ale migrației gâștelor cu gât roșu și la identificarea celor mai importante zone de hrănire pe timpul toamnei și al iernii. Toate acestea cu scopul de a ajuta la protecția internațională a unei specii global amenințate, ținându-se cont, mai ales, de faptul că în aceste țări, inclusiv în România, vânătorii nu sunt prea dispuși să accepte legislația care prevede clar protecția pentru Branta ruficollis…
În primii ani, în coordonarea acestor activități a fost implicat și dr. J. B. Kiss, de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (INCDDD) Tulcea, împreună cu care am stabilit locurile în care trebuia dispusă în Dobrogea rețeaua de observatori în timpul numărătorilor sincrone. Mulțumiri se cuvin nu numai voluntarilor SOR, ci și rangerilor de la ARBDD care în perioada numărătorilor își sacrifică multe week-end-uri pentru a ieși în teren, în condiții nu întotdeauna plăcute, mai ales iarna, într-o Dobroge unde, vorba cântecului, ”bate vânt și crește piatră”. Parafrazând titlul unei celebre lucrări a lui Dimitrie Cantemir, pot spune că am fost martori la ”creșterea și descreșterea” migrației speciei Branta ruficollis pe teritoriul Dobrogei. Între 1996 și 1999, pentru mine personal, a fost cea mai fastă perioadă pentru observații la iernarea gâștelor cu gât roșu în Dobrogea. Au fost cazuri când, în noiembrie și în decembrie, la o singură numărătoare sincronă, au fost observate în Dobrogea peste 40.000 de exemplare de Branta ruficollis, ceea ce însemna mai mult de 50% din populația mondială a acestei specii amenințate.
Azi, când Dobrogea nu mai prezintă același interes pentru gâștele sălbatice ca în urmă cu 40 de ani și când încercăm să găsim explicații pentru acest fapt, nu putem să nu ne aducem aminte de momentul anilor 60, anii sosirii masive a triburilor de Branta ruficollis la noi. Motivele pentru care multe gârlițe și majoritatea gâștelor cu gât roșu și-au schimbat brusc cartierele tradiționale de iernare, venind în Dobrogea, nu sunt pe deplin elucidate. Supoziția, cu cele mai mari șanse de credibilitate, a fost aceea a dezastrului agriculturii din Uniunea Sovietică. Marile desțeleniri de acolo n-au produs recoltele scontate, distrugând însă habitate ”sălbatice” care ar fi putut oferi surse de hrană gâștelor. Spun asta deoarece știu de la colegii din Kazachstan, locul unde, toamna, gâștele petrec și acum cam două luni înainte de a veni în România, că acolo ele se hrănesc consumând numai semințe și ierburi din habitate naturale, nu de pe terenuri cultivate cum se întâmplă, azi, în România.
Pe baza îndelungatei mele experiențe în teren, îndrăznesc să sugerez că una din principalele cauze ale plecării gâștelor din Dobrogea ar putea fi deranjarea de către vânători a gâștelor sălbatice la locurile de înnoptat (pe lacurile și lagunele din RBDD). Roost-urile (locurile de înnoptat) sunt alese de gâște în special pe ape, în zone greu accesibile, netulburate de om sau de alți prădători. Aici sunt imense aglomerări de gâște de vară, de gârlițe mari, de Branta ruficollis, de lebede și de felurite specii de rațe sălbatice. În anii 90, perioada cu cele mai multe Anseriformes în Dobrogea, nu existau mai mult de 5 – 6 astfel de roost-uri care concentrau sute de mii de păsări. Ele se aflau în lacuri din Delta propriu-zisă, în uriașele lagune Sinoe și Razelm și, uneori, chiar în câteva lacuri mari din Dobrogea continentală precum Tekirghiol, Tașaul, Dunăreni și Oltina. Când înghețau aceste lacuri, gâștele își mutau roost-ul fie pe Marea Neagră, fie mai la sud în Dobrogea bulgară, deoarece pe apele înghețate roost-ul nu mai era sigur; vulpile, șacalii și chiar câinii vagabonzi puteau ataca noaptea păsările. Deși suprafețele cultivate cu orz și grâu nu au scăzut în Dobrogea, păsările nu mai rămân în număr mare. Când, după 1999, au apărut masiv și în România ambarcațiunile moderne, multe dotate cu motoare de mare viteză, pentru noii vânători, needucați, (proveniți în special din recenta clasă de îmbogățiți peste noapte, care credeau că dacă au bani pot face ”orice vor mușchii lor”), atacarea, în zori sau chiar în timpul nopții, a marilor roost-uri, cu ambarcațiuni de viteză a devenit o ”distracție” pe care se pare că n-o mai putea opri nimeni. Astfel, lagunele și lacurile din Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD) n-au mai fost locuri sigure, așa încât au dispărut marile aglomerări de păsări (peste 100.000 de exemplare) ce înnoptau împreună; aceste aglomerări ”s-au spart” și au roit în roost-uri mici în special prin fermele piscicole din preajma lagunelor, unde găseau un temporar azil, deoarece acolo accesul cu bărcile rapide era imposibil, iar concesionarilor pescăriilor nu le convenea nici ideea ca vânătorii să năvălească în ferme. Cele mai multe păsări însă au abandonat zona RBDD stabilindu-se în apropierea Bărăganului și în sudul Munteniei.
În Bulgaria, siguranța oferită de roost-ul de la Șabla (rezervație guvernamentală de vânătoare, însă extrem de bine păzită și îngrădită), atrage și azi zeci de mii de gâște, în ciuda faptului că Dobrogea bulgărească nu oferă, nici pe departe, așa de bune oportunități de hrănire ca zonele agricole din Dobrogea românească. De mai multe ori, împreună cu membrii echipei de monitorizare am observat cum gâștele care își aveau roost-ul în Bulgaria la Durankulak și Șabla se hrăneau peste graniță în Dobrogea noastră.
E destul de probabil că la alungarea gâștelor a contribuit mult și faptul că Delta și Dobrogea lagunară au devenit faimoase locuri de vânătoare și jaf pentru străini, după 1990, când năvala hoardelor de vânători italieni, incredibil de indisciplinați, trebuie să fi avut și ea un rol major în transformarea Dobrogei într-un loc nu prea ospitalier pentru păsările sălbatice. Nu s-au lăsat mai prejos nici noii vânători români, mai ales cei cu bani mulți, dar cu minte puțină și cu și mai puține cunoștințe vânătorești, care, fără să aibă eficiența criminală a italienilor, fugăresc/ hăituiesc și azi gâștele cu jeep-urile, pe câmp, cât e ziua de lungă, fără alt rezultat decât acela de a le împiedica să se hrănească în liniște… Așadar nici ”ai noștri” nu pot fi exonerați de vina de a fi transformat Dobrogea într-un loc de nedorit pentru multe dintre gâștele sălbatice ce iernau altădată aici.
Reducerea suprafețelor cultivate cu porumb în Dobrogea, în ultimii ani, s-a datorat colapsului sistemului de irigație dobrogean și ar putea fi și ea una din cauzele ce a influențat deplasarea gâștelor spre alte zone ale țării. E știută preferința gâștelor de a căuta boabele de porumb rămase pe miriște după recoltarea mecanizată. În anii 90 încă se mai foloseau în Dobrogea combine de tip vechi (socialist) la care pierderile de boabe cred că depășeau 15% din recoltă, ceea ce era o mană cerească pentru gâște, așa că numărul mare de gâște în Dobrogea din acea perioadă ar putea fi explicat și de această abundență a hranei de calitate. În 1996, împreună cu doi ornitologi finlandezi am găsit un stol de peste 17.000 de gâște cu gât roșu și vreo 15.000 de gârlițe adunate pe o miriște cu boabe de porumb. Poate nu e întâmplătoare, în ultimii ani, prezența în număr mare a gâștelor sălbatice în Balta Ialomiței, în Balta Mare a Brăilei, în zona Călărașilor și în acele zone agricole importante din Bărăgan unde încă există imense tarlale cultivate cu porumb; chiar dacă, acum, acolo, porumbul e colectat cu mașini de ultimă generație, tot mai rămân suficiente boabe ca să atragă un număr mare de gâște. Cred că e necesar să subliniem faptul că gâștele sălbatice nu vin în această parte a Europei doar pentru a supraviețui pe perioada iernii, ci, mai ales, pentru că aici găsesc condiții bune de hrănire care le permit să acumuleze suficiente rezerve pentru a putea străbate cu bine, în timpul migrației de primăvară, miile de kilometri până în Siberia natală, iar, odată ajunse acolo, să le mai rămână destule rezerve de grăsime care să dea șanse în plus unui cuibărit cu succes, în condițiile aspre ale primăverii siberiene, care uneori e mai asemănătoare cu iarna de la noi, decât cu primăvara așa cum o știm. Dacă gâștele nu acumulează suficiente rezerve de grăsime în cartierele de iernare, e sigur că rata succesului reproducerii va fi foarte scăzută, ceea ce, pentru o specie global amenințată, poate fi catastrofal. Și cum gâștelor din toate speciile le place să se adune pe terenurile de hrănire în stoluri mixte, uneori foarte mari, atunci când vânătorii hăituiesc pe câmpuri gâștele de vară și gârlițele mari, (la care vânătoarea e permisă) evident că au de suferit și păsările strict protejate precum Branta ruficollis și Anser erythropus (Gârlița mică), care pasc împreună cu ”cele condamnate” la vânătoare. Trebuie menționat că, în țara noastră, în sezonul de vânătoare se poate vâna non-stop, în toate zilele săptămânii, de la răsăritul… la apusul soarelui, fără să existe vreo restricție la numărul de păsări ce pot fi împușcate într-o zi. Absența oricărei limitări de acest fel în legislație nu este ”o scăpare” a dragilor noștri aleși, ci o invitație fățișă făcută ucigașilor italieni de a veni la noi, căci se știe că acestora le place să împuște păsări…”fără număr”… (prietenii înțeleg de ce i-am numit ucigași și nu vânători). Din acest negoț cu moartea au de câștigat doar câțiva șmecheri locali, (care nu e exclus să ofere, la schimb, unele servicii speciale vânătorilor ”dintre aleșii neamului” care promovează prin parlament legi favorabile masacrelor)… Din aceste adevărate ”mânării” nu câștigă, nici într-un caz, poporul sau prestigiul țării…
E de amintit că aprobarea vânătorii la păsări pentru străini a fost promovată și pe vremea lui Ceaușescu, dar când s-a aflat despre masacrele produse în Deltă de italieni, a fost imediat oprită. Să fie mai orbi cei din clasa politică de azi, decât cei de pe vremea lui Ceașcă??!
Anul acesta, după mai mulți ani de ”secetă” am mai avut prilejul să ne bucurăm, (eu, fiul meu Daniel, Dan Bandacu și Călin Nicu), de prezența unor stoluri masive de Branta ruficollis, în sudul Dobrogei. Datorită gerurilor, în interiorul țării unde se mutaseră gâștele sălbatice, n-au mai existat lacuri dezghețate care să servească drept loc sigur de înnoptare păsărilor ce se hrăneau pe terenurile agricole din Bărăgan sau din sudul Munteniei, așa că gâștele, aproape toate, s-au întors iar în Dobrogea, pentru o perioadă de aproape o lună, aici înnoptau pe mare sau pe lacurile neînghețate din nordul Bulgariei și se hrăneau pe lanurile de grâu de la noi. N-am rezistat ispitei de a merge să vedem minunea și, pentru că vremea se încălzea, am surprins chiar acea aglomerare compactă a gâștelor cu gât roșu care de regulă apare în momentul în care se pregătesc să plece în altă zonă de hrănire. Spun aceasta deoarece cu două zile înainte de vizita noastră niște colegi de la SOR văzuseră foarte multe gâște acolo, dar stolurile erau amestecate, multe Anser albifrons împreună cu Branta ruficollis. Când am ajuns noi, majoritatea gârlițelor mari (Anser albifrons) plecaseră, așa că au rămas stoluri imense aproape numai cu gâște cu gât roșu, o bucurie pentru ornitologii care pot evalua cu mai mare ușurință numărul de exemplare, dar și un spectacol în sine, de o frumusețe care suntem siguri că poate impresiona pe orice iubitor de natură, de frumos. Noi am estimat prezența acolo a cel puțin 20.000 de Branta ruficollis. (Interesant, a doua zi toate gâștele dispăruseră din zonă, prezența lor fiind semnalată la multe zeci de kilometri distanță depărtare… în apropiere de Călărași, în Balta Ialomiței și Insula Mare a Brăilei…)
Fiul meu Daniel, a reușit unele poze capabile să sugereze ceva din sărbătoarea la care am fost martori.
P.S. Nu dorim ca, privind fotografiile, cititorii să rămână cu impresia greșită că se află în fața ”unei inflații” de gâște cu gât roșu, căreia nu-i mai lipsesc decât vânătorii, pentru a-i se pune stavilă, când, în fapt este vorba doar de un moment special, foarte rar surprins, când, datorită unor condiții meteorlogice deosebite, peste 30% din efectivele unei specii global amenințate au putut fi surprinse într-un anume loc. Ne socotim martorii privilegiați ai acestui eveniment aparte, pe care, la sugestia lui Peter Lengyel, dorim să-l împărtășim cu alți iubitori ai naturii.
text: Eugen Petrescu
foto: Daniel Petrescu
Pentru a vă înscrie pe lista de discuții Conservarea Biodiversității puteți accesa:
http://tech.groups.yahoo.com/group/conservarea_biodiversitatii/
conservareabiodiversitatii@yahoo.com
Vă mulțumim pentru share!
© Alianţa pentru Conservarea Biodiversităţii, Eugen Petrescu, Daniel Petrescu
aliantapentruconservareabiodiversitatii 